creionul ustură pielea
arsă de cât a bătut la ușile lor

vezi
au închis ferestrele când se aude mersul pătrat dinspre
nord
el încă trece drept înainte prin miezul lucrurilor
(nu îl oprește nici un zid chinezesc,
nici oasele ce se aștern la rând printre garduri)

știu toți
ei închizătorii de ferestre și înghițitorii de chei
s-au îndopat cu pateul gâștelor surde
dopurile de champagne s-au oprit printre cărți
(lipite între ele cu smoala de vorbe)

și stai
ascultă-mă până la capăt

ochii lor
plâng icre negre
brațele
da
și brațele atârnă umflate de aurul negru al fricii

în intersecțiile rare uitate de furtunile la comandă
vezi unul, doi grăbiți măștile silei lățindu-le vorba

nu
ei nu mai ies din orașele lor
nu le ajung zilele să păzească urâtul


cu mâinile aspre de angoasele pielii
cu respirația plină de liniștea toată
distanța de oamenii-faguri
mi-a subțiat mintea și timpul

da
ascultă

în ușile sorții să nu bați
se vor deschide toate de-odată
ascultă când pasul din nord
se lasă peste grămada de furnici nesătule
atunci
vei intra ca un rege în lumina cea dreaptă
(nu ca un cerșetor cu râsu-i cel știrb)

vom fi alături de tine înalți
cu mâinile arse cu picioarele late
respirând din izvoare
în pădurea ta toată