Spre sfârșitul lui august, după ploile grele și soarele
de-o săptămână, se coceau murele.
La început doar una, un cocoloș mov, strălucitor
printre altele, roșii, verzi, tari ca niște noduri.
O mâncai și dulce îi era carnea
ca sângele îngroșat: sângele verii în ea
lăsând pete pe limbă și poftă de cules.
Cele roșii s-au înnegrit și pofta ne-a trimis
cu bidoanele pentru lapte, toate oalele și cutiile
până unde mărăcinii zgârâiau și iarba udă ne albea cizmele,
În jurul izlazelor, câmpurilor de porumb, rândurilor de cartofi
am răscolit tufele și am cules până am umplut vasele.
Până când pe fund s-au adunat cele verzi și deasupra, stropi
negri, boabe mari, coapte, luceau ca o grămăjoară de ochi.
Mâinile usturau, palmele lipicioase ca ale lui Barbă Albastră.
Pe cele bune le-am ascuns în staul și ne-am văzut de treabă.
Când troaca s-a umplut, am găsit pe ea o crustă,
înfiptă-n prada noastră, o ciupercă gri-șobolan.
Și sucul se-mpuțise, odată luate de pe locul lor, din cârg,
Fructele se amărau. Întotdeauna îmi venea să plâng,
nu era drept. Toate acele tinichele minunate,
umplute-acum cu scârboșenii. Speram că o să țină, în fiecare an
de fapt știind că nu se poate.