e atât de greu să stai într-o cameră cu patru colțuri
unele mai întunecate ca altele
să te odihnești în răcoarea fiecăruia câte un minut
ca nu cumva să le superi
apoi din găurile mici să iasă șobolanii ca niște limbi flămânde
întinzând rugător lăbuțele să le dai doza zilnica de singurătate

poate fi atât de stins momentul când bagi cheia în broască
și se aude un geamăt de parcă ai opera ușa de apendicită
după ce te-ai întors dintr-o călătorie până la magazin
în care ai întunecat blițul din ochii vânzătoarei
încercând să te iubească
găsești măruntaiele tale pe covor ghicindu-ți soarta
corpului tău sunând a ploaie
și tu devii mai sigur pe tine
mângâi copilul ce-ți sprijină pereții
asculți
valurile de pe obrajii mamei tale din fotografie
cum se lovesc de sticla ramei
de parcă chipul ei ar fi cuprins de furtună

privești pe geam și vezi că nu te așteaptă nimeni
că cerul e supărat
s-a făcut sul asfixiind
soarele care nu avea nimic cu tine
acum păsările nu mai au spre ce se înălța
iar dumnezeul tău stă cu chirie după norii altuia

e atât de fericit momentul când afli că ești doar un chibrit
iar din clipă în clipă unul va duce cutia la ureche
și va aprinde o lumânare