îți amintești, Ioana
mâncam șarlotă la cornet din stația lui 5
aerul era un autobuz de vanilie traversându-ne leneș gura
aveam cheile atârnate la gât o lălăiam pe stradă
râsul nostru mușca din lume ca dintr-o tabletă de glucoză
peste noi
cerul întindea o umbră perfectă


atunci tu aveai cele mai frumoase jucării din cartier
cu care nu aveam voie să ne jucăm iar
eu o aveam pe mama
cu mâini subțiri ea
îmi făcea două cozi simetrice
mâinile ei erau aromate ca o citronadă
care mergea cu o prăjitură „Pitic”


apoi alergam după fluturi pe maidanul de lângă bloc
mereu împreună trupurile noastre
erau două rachete albe ca în cântecul ăla din film
spărgând orele una câte una
creșteam în tăcere
ne juleam coatele genunchii și după amiezele se făceau roșii
roșii ca niște cravate făcute ghem
roșii
ca
zâmbetul unei comandante de detașament

mai știi serile de duminică miroseau a șampon de urzică și a oțet
era mirosul tristeții

și peste tot se deschideau geamuri și eram cu toții chemați acasă
știi ioana
aș vrea azi să mă cheme acasă
din nou
și tu nu te-ai supăra dacă aș pleca
fără să mai stau măcar
5 minute și gata