cine știe unde ne ducem
poate suntem aici să construim case printre altele casa noastră
într-un sfârșit vom poposi asemeni rândunelelor sau cine știe
vom trece și de acel cuib nu ne vom adapta vom căuta mereu
mereu mereu cu aceeași deznădejde un loc în care să încăpem
cu tot ce am strâns în brațe poate vom trece și de ce ne temem
clipa ce ne va înfățișa așa cum nu știm încă să ne privim
câteodată drumul ce lasă din piatră nisip se dovedește
o mare albastră nedumerit aștepți un altul sa străbată țărmurile
înapoi e ce ai cunoscut înainte sunt atâți de tine cum să-i treci
de ape cum să-i îmbrățișezi cum să te desparți de ei
cum să îl alegi pe cel ce va răzbate te va trage după el ca
o ancoră pe dedesubturi în acea oprire provizorie cu el în față
te vei așeza poate mai devreme închizând o aripă un zid
o durere dintr-un reflex înrădacinat cine știe de când
casa întiderea spre care tindem înnoptând tot mai firesc
înainte să destrămăm infinitul cu trupurile noastre
e un loc distinct punct în mișcare în inima lui dumnezeu
un țărm închis într-o liniște oarbă ca un cerc închizând
o bătaie de înger în pulsul acela ne măsurăm cu timpul
câteodată mai înalți câteodată mai scunzi e o limită care
ne-a fost dat să o ajungem tocmai să știm unde să așezăm
locuibila casă fără de care ne-am roti într-un carusel al morții
după o dinamică previzibilă mai agili cu marginile acele
strâmtori ale universului labii prin care invariabil am renaște
cu sternul lumii rupt altfel hotărâți să rupem ritmul aruncând
pe piață cărți despre o respirație normală cercetând periodic
câmpia pe unde mână dumnezeu turma de vorbe