Un orizont pustiu mă înconjoară
Fatidic prelungit spre infinit –
Pianul geme pentru prima oară
Cu clapele ca lama de cuțit.

Un orizont mărunt mă înconjoară
Înghesuind soprane pe altar
Și-un ultim cântec sobru de vioară
Aruncă-n tămâielnic bob de jar.

Mi-am spânzurat o unghie-ntr-o coardă
Convins că pot cânta cu mâna stângă,
Dar în altar continuă să ardă
Chitare care nu mai știu să plângă.

Mi-aș sugruma-ntr-o strună ruginită
Și sufletul și mintea deopotrivă
De-aș ști că violina învechită
Mi-ar învia solfegiile din stivă!

Dar mă prefac că gust în văzul lumii
Concerte pe un mp4 player
Și-ncep să cred la fel ca toți nebunii
Că ‚‚simfonistul’’ este doar un fraier!

Dar ca într-un coșmar mă fură valul
Purtându-mă-n vârtejuri de bemoli,
Mă gâdilă în talpă cu becarul
Și-apoi m-azvârle-n balta cu minori...

Mă regăsesc întors la simfonie,
În corul de soprane și tenori,
Crezând că cea mai dulce comedie
Ar fi cu capul pe pian să mori...

Ah, moartea?! Da, credeam că-i utopie,
Că soarta-i dată numai celor slabi,
Că doar o incompletă melodie
E viața ,,simfoniștilor’’ bolnavi!

Dar viața cea nerecunoscătoare
E cea care îmi fură simfonia,
Redând uitării razele de soare
Și ironiei falsul și mândria.

Ori degetele pe claviatură
Continuă s-alerge de nebune
În ceasul vlăguirii de pe urmă,
În plânsete și râsete de strune...

Ce forță și ce patimă divină
Să cânți în întunericul pustiu!
Cu prețul unei note în surdină
Ai sfărâma o lume-n ceas târziu,

Ai profita că marmura ia forma
Unui cavou lipsit de epitaf
Și lângă care veșnic „Nessun Dorma”
Ar fi improvizată de-un taraf...

Ai accepta în dar un nai de humă
Știind că daru-i de la Dumnezeu?
Ai vrea să spargi baloanele de spumă
Ce se măresc și nu au apogeu?

Ai vrea să-ți arzi în raza lumânării
Privirile severe, exigente
Și granițele forței și răbdării
Să licitezi acestei voci stridente?

Când vei putea cu muzica ta nouă
Să-ntreci talentul ăstui Dumnezeu,
Eu voi veni la Tine să-mi dai rouă
Și, otrăvit, să sting coșmarul meu...