Am răspuns fâlfâitului în zbor
cu un surâs.
Eu, nu am aripi dar ,
sufletul meu poate să zboare
ca un ecou
prin roua dimineților tale.

Am privit măreția infinitului,
zâmbind duios
nemărginirii din inima mea.
Ființa-mi e limitată și timidă
în primăvara eternă
din privirea pierdută spre zenit.

Dorul e un trișor de magie,
fâșâit șerpuind
în adâncuri albastre, vălurind
între noapte și zi,
mătase, țesută din vise
mut rostogolite spre o lună ascunsă.[i]