“Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune.”


după cum trăgea vulpea cu dinții de propria coadă
și tremurau scamele în aerul de mohair
puteam să jur că m-au pus cu botul pe pragul morții
fără a mă trage de nicio parte propriu-zis, cât și pe tăcute
liniștea fixa tot aerul și mă simțeam în siguranță
dinții vulpii îmi tricotau mănuși
prin care nu mai simțeam gerul din vintrele gâștelor
când le suceam gâturile și le puneam ofrandă


Treceau lighioanele într-o singură direcție, câteva, mai toante, se împiedicau de mine
spuneau ceva despre bunica scufiței roșii
confundau, pesemne, dinții vulpii cu dinții de lup
mai ascuțiți, carevasăzică mai urbani
curenții subterani miros a metrou și a picior de urzică
de nicăieri nicio veste, nicio vestă care să-mi țină de cald
foametea a golit ograda, a stors vulpea de ultimul fir din blană
căștile mi-au alunecat peste pleoape și cineva îmi traduce
cum nu se traduce nicăieri