ascult jazz și aud o femeie care îmi spune
ce culoare are casa ei ce culoare are bărbatul
ei ce culoare are patul pe care de fiecare dată
după ce termină un concert se eliberează de
fluturi. o ascult și îmi doresc să-i cunosc toate
culorile pe care le ascunde sub fustă toate culorile
pe care le poartă pe limbă ca pe niște câini fără
sclavi îmi doresc să intru în una din culorile ei
să-i miros umbra cum umezește. ascult jazz și
mă sărută pe buze o femeie neagră care îmi
desface fermoarul de la pantaloni ca și când ar
deschide ușa unei bănci bine păzită. degetele ei
subțiri cu unghii roșii apasă pe mine ca pe un pian
și atunci scot un sunet care începe să aducă a jazz.
culoarea mea preferată e roz îmi spune pentru că se
potrivește cu locul în care toate culorile își dau încet
drumul în lume ca niște îngerii care cad în spectacol.
ascult jazz în timp ce femeia neagră număra cu gura
bănuții mei albi care-au început să zboare de când
banca s-a spart. jazz-ul nu are o culoare el are sunete
umede pe care o femeie le pune în casă în bărbatul
pe care-l cheamă în ghiveciul de la fereastră și în patul
pe care se eliberează de vacarmul gândacilor de fiecare zi.