maestro rostește femeia păpădie mângâindu-și imaginea răsturnată în oglindă
geamul de purpură strălucește a soare scăpătat demult între perete și pat
pieile ei se scurg groase peste mine cel ce stă întins
stau întins sub formă de porumbel chel iar zborul îmi seamănă a gângurit
de ce s-ar mai întreba ea cuprinsă de faldurile venelor plutitoare
- maestro unde ești mai auzi de mine?
vezi că palmele mele sunt pâlnie de întins văzduhul
ochii mei ace de subțiat linia căzută din nori
(pe când sânii se târau mucenici prin glodurile înțesate cu
săgeți scoase din trupul sfântului)

în ruptura surâsului femeia aceasta plină de semințe
îmi arată cât de multă catifea a fost aruncată într-o doară
într-o durere de amiază ghemuită ca un făt
desprinsă de strigăt mai este această durere desprinsă de sângele ce mă străbate
ca un fluviu nepăsător la delte
ca un cui obosit de atâtea răstigniri
iar eu mă rostogolesc peste ea și o mint în plină batere de vânt că
- eu sunt maestro de sub scara pe care cobori de pe cal
ți-ai mutat șezlongul mai jos de crupa lui
copitele alunecă în gamele șuierate parcă mai ieri ajungeau până la mine
pietrele pline de frunze și rămășițele zilei dinspre cotorul cărții
vino femeie cu subțiri vine și pete solare încă neexplodate
(în mine)

și-am auzit de tine
am auzit într-adevăr de ea cea care se lepădase de ultimele cărămizi din zid
n-aș spune pentru nimic în lume dar
lumea nu mai există de când seceta a ridicat pământul la rang de piatră
de când femeile plutesc răsturnate ca imaginile unor flori
prinse în ierbar printre călimările așezate ordonat
într-o simetrie a neputinței
cel pe care ea îl privește de sus (este privirea standard a unei femei păpădii)
se naște acum din umeri
jumătate rădăcină
restul o simplă urmă în praf