Când amintirile nu mai pâlpâie,
Lăsând urme în a noastră odaie,
Cu line picături ale gândirii absolutului,
Pare doar un cutremur al pământului.

Ochii, mâinile ne sunt o parte de amintire,
Ca nu pâlpâie doar amintindu-mi de iubire,
Pământul călcat e punctul strămoșesc,
Ce de fiecare dată când pășesc-mi amintesc.

Mă simt un microb fără vreo amintire,
Și făcând o mare opintire,
În tot ce ar pâlpâi vrea dulce amintere,
De pașii mărunții în a mea amintire.

( 2010, 24 noiembrie )