o dureroasă lumină
mă îmbracă în pielea ei sidefie.
giulgiul soartei îmi atârnă pe umeri
franjuri de purpură și sânge.

din murmurul unui melos
îndepărtat, doar o baladă
nedeslușită îmi curge, ca o ploaie
măruntă de toamnă.

să scap, mi-am inventat
un crater în care bătăile inimii
tocesc drumul așteptărilor,
rămânându-le văzduhul acoperiș.

niciodată cerul nu mi s-a umplut
de gânduri ca acum,
unele sinuoase altele tangent pe
timpul atât de adâncit, în veșnicia
sufletului meu.

desfrunzesc și fiecare foșnitură
mi se revarsă ca un flash de lumină
pe retină, nu-mi va mai îngheța nici
o durere, privirile arcuindu-mi-se ca o
podoabă peste frunte.

prin fiecare por fiecare idée-mi
va respira aidoma unui trecător înhămat
la roata timpului, rostogolind flaschuri
de nerăbdare în iarbă.



21 noiembrie 2010