sunt conectată la o lume artificială
ca la niște aparate care mă țin în viață
m-am bălăcit cum am vrut, am râs, am plâns
am fugit, am ars biblii, mame, am călătorit
am împletit iar alt râs, altă mamă, iarăși pe tine și tot așa
un an, doi, trei…nu se va termina, iubirea nu se termină niciodată
afară este lumea asta cărei nu-i aparțin
când ies din casă mă uit la ceas foarte des
merg foarte repede pe străzi, nu văd nimic în jur
fac ce fac și vreau să scap, să revin acasă
mereu îmi spun, am timp să mă sparg în două
fetiță, femeie, am timp să port pantofi cu toc înalt
să fac copii, să cioplesc în piele până dau iar de el
am timp să mătur, să adun cioburile, să ridic alți pereți
să stau la soare, în tot acest timp am învățat
să-mi ascund bătrânețea care iese din pământ
ca o iarbă deja uscată

m-am săturat de ierni calde, de vitrine cu brazi de plastic, de oameni de zăpadă din ciocolată albă (știu că ciocolată albă e un nonsens), de Moș Crăciun pe dune de nisip. vreau o iarnă simplă, așa cum este în dicționar, anotimpul cel mai friguros, să merg prin Piața Amzei prin ninsoarea topită în mocirle, să-mi înghețe picioarele, să nu pot ține umbrela de frig, atât vreau o iarnă la București, să ies să mă joc cu Dixi, să ne tăvălim, să facem un om de zăpadă. nu am mai făcut un om de zăpadă de mai bine de 15 ani, e trist. toate s-au schimbat, Dixi a fost otrăvit, acum a rămas doar frigul, frigul acela produs de un obiect destul de mic dar foarte tăios care produce hemoragii interne, genul acela cu care a fost ucisă Elisabeta de Wittelsbach. numai că în cazul meu, din punct de vedere al amintirilor sufăr de hemofilie, amintirile nu se coagulează și nu le pot ține într-un coș făcut din nuiele frumos decorat, așa cum țin accesoriile pentru păr, ele curg, curg

ca o iarbă deja uscată
îmi ascund bătrânețea care iese din pământ
nu am nimic de mâncare, dar în fiecare zi arunc
pungi pline de gunoaie, ambalaje de hârtie
cu care fusese împachetată iubirea
azi este plină de mucegai și ruptă pe la colțuri
sticle goale de plastic pe care nimeni nu mai dă nici ban
tristețea s-a împroșcat pe pereți fix
ca un borcan de bulion care a răsuflat
trebuie să zugrăvesc, dacă știi pe cineva dă-i adresa mea
dar să-i spui adevărul că între tavanul fals și podea
este o realitate dezintegrată în hârtii mototolite înfrățite cu dracul
stolurile de papagali care erau elemetele de bază
ale supraviețuirii au migrat și ele în punga de gunoi
am de la mama un înger la pachet pe care scrie zacuscă
dar nu-l desfac să nu i se altereze aripile
chiar nu am ce să mănânc azi
pe spatele meu trec turme de cuvinte, poate prind unul