Ce-a mai rămas din noi...știuleți înghesuiți într-un septembrie imposibil, cu frunzele răpuse, cu capetele retezate, cu rădăcina întârziată în iluzie. Curând ne vom pleca de tot.

Niște steaguri pe frontieră, atât a mai rămas, care despart un măr de alt măr (mușc!). Un lan de alt lan odată, o miriște de altă miriște neagră acum.

Mușc și nimic. Nici un vierme înăuntru, nici un sâmbure – mere moderne – tot spațiul din interiorul lor folosit la maxim.

Ce zici, Bogdan, plantăm un măr pe graniță? Unul potrivit de statură, cu frunze care se înroșesc într-un septembrie imposibil, un măr cu scoarța lină ca un lac vertical.

Hai să plantăm, darul lui Dumnezeu, pe granița dintre lan și miriște. Toți știuleții din țara cu lan au mâinile îndreptate spre miriște, iar când bate vântul te salută ca niște steaguri, flutură ca niște mâini, tremură ca niște batiste de adio.

Mi-aș dori să plantăm un măr pe graniță, printre steagurile din zona demilitarizată, s-ar putea preface că e unul dintre ele și poate va scăpa neciuruit. Mie mi-au culcat lanul la pământ, ție ți-au ars miriștea. Să plantăm un măr alb-pământiu iarna, verde-rozaliu primăvara, roșu apă de sânge vara, roșu-pământiu toamna, să ne întindem îmbrățișați în poziție fetală și să tragem covorul lui peste noi.

Vreau un măr postmodernist, cu atâtea culori cât să stăm toată noaptea să le numărăm și în marea de foc de la revărsat să mai inventăm nuanțe, secunde, amăgiri. Să facă mere ca apusul pe dinafară, ca miezul zilei înăuntru și ca miezul nopții în sămânță.

Hai să plantăm mărul înțelepciunii pe granița dintre Dumnezeu și Om. În curând vor arde și ultimii știuleți culcați și vom fi împreună o miriște transfrontalieră, un pământ rodnic fără hotar. Atunci să schimbăm cultura, să lăsăm cenușa porumbului să se odihnească în patru zări și mărul nostru crescut pe granița dintre lumi va fi în inima țării. Când va veni Crăciunul am să fur ochiul lui Dumnezeu din vârful bradului de frontieră. Rămase fără lumină cu ocazia nașterii, toate lumile vor clipi de-odată o secundă fără amăgiri, atât de reală și înfricoșătoare, încât vor închide grabnic genele ca niște gratii să păstreze canarii pustnici și moi.

Ei alergau orbecăind după irisul negru al lui Dumnezeu. Noi i-am sfâșiat deja cristalinul și i l-am dat mărului să-l bea, să crească în el lumina tuturor lumilor, a tuturor iluziilor și a tuturor instantaneelor. Atunci, ca un ecou, cele două cearcăne vor sângera ultima închidere de pleoapă. Darul lui Dumnezeu este iluzia absolutui.

Bună seara, iubitul meu, control pașapoarte.