m-am pus în locul lui. așa fac de la un timp cu foarte multe obiecte, lipsite evident de conștiință. le atribui ceea ce le lipsește, prin mine. prin gândurile mele. prin ceea ce eu numesc conștiință, fără a ști dacă este așa cu adevărat. acum sunt un mâner de la o ușă veche. eu mi-am ales starea asta. sunt interesat de tot ceea ce este vechi. vechi nu uzat. nu nou și uzat, ci vechi cu adevărat și uzat de timp. sunt un mâner cu forme baroce. nu sunt chiar atât de vechi și nu am pretenția că aparțin unei uși din acea epocă a volutelor și curbelor. a pietricelelor și scoicilor. a perlelor. sunt din bronz, asta este foarte clar și observ asta acolo unde, mâinile celor care mă apasă cu gânduri din cele mai diferite, mi-au dat un lustru mat. bronzul acesta conține prea mult arsen, de aici culoarea mai gălbuie. mă gândesc că de aici vine și melancolia mea. după unii autori antici, arsenul pătrundea în vasele de sânge, ajungea la creier și îl făcea mult mai funcțional. mult mai lucid. mai treaz pot spune. invers alcoolului care trăgea o cortină din ce în ce mai deasă pe creier. care îl amețea, îi făcea o stare de confuzie și de pierdere. arsenul, știu eu, îi dă capacitate de a vedea clar, acolo unde ochiul ca simplu receptor nu se poate descurca. eu sunt un mâner de ușă veche, dar nu din epoca barocului ci din perioada mic-burghezilor. a noilor îmbogățiți cum s-ar spune. sunt așa cum am spus din bronz gălbui și sunt profund melancolic. văd contururile într-un mod vălurit ca unele fațade din secolul baroc. și nu-mi explic de ce. a vedea mai clar înseamnă a vedea vălurit? sau a vedea mai clar, foarte clar, presupune o îndepărtare, o respingere a nesemnificativului și de aici o ștergere a tot ceea ce respinge de fapt melancolia? sunt mai melancolic pentru că văd numai ceea ce de obicei nu se vede? ceea ce de obicei se respinge? am o conștiință din bronz dres cu arsen. ușa pe care o ajut să se îndepărteze de toc, nu simte nimic. probabil, lemnul nu lasă loc de interpretări baroce...