văile cu tufe de ienupăr se voalează
în menta serii, când aerul tremură sub vergele de apă
și dublează pasul unei fericiri temătoare.

aceasta suflă în ușă și ochii tăi se deschid fără să uite nimic
din largile ocoluri ale părului spre inimă. lângă buze,
întunericul se strânge cât să-mi poți vorbi de micile întâmplări
ale absenței. în grădina cu buturugi, spaimele
și-au atins de mult capătul și acum surprind reflexul
schimbării, în pliul obrajilor. spațiul e din nou
un cuvânt locuibil, în a cărui mișcare plonjăm și greutatea ni se ia,
pentru că suferința e marginea însăși a lumii ce ne părăsește.

dar, ieșind de la noi, icnetul ei suie-n văzduh și de acolo, destins,
ne umbrește ca o pânză ținută din patru colțuri de îngeri.
și nu dezarmăm, căci memoria tulbură apa
din care beau cei supuși uitării și vindecarea vine peste ei,
cei ce sunt cu un cap mai înalți decât timpul.