Universul nostru este calm și ne privește atent.
printre dinții săi sunt niște fisuri
în care viața se zbate,
încercând să facă rost de o stare simplă
cu care să călătorească spre timp,
împrumutându-i formele.
(mă refer la momentele în urma cărora universul se naște
acolo unde noi aflăm că a murit.)


așa cum uneori femeia
(îmi pare rău, dar n-am găsit o comparație
mai la îndemână)
dezlocuiește misterul femeii,
chiar și universul se prezintă la dialogul cu noi
c-o singură idee.


neștiutor, complet naiv,
aș vrea să te lipesc tocmai de ușa care te desparte de mine
și goală să te controlez câte și ce arme posezi.
deși adevăratele sensuri se dobândesc
numai în starea de libertate,
nu mă pot ridica din abisul trupului meu.
și sunt, într-adevăr, romantic,
aștept întruna luna să-mi fie în conjuncție cu pana.