nu știu de ce atunci când se rup bucăți din soare și se izbesc de pereții camerei
încep să îmi simt mâinile împietrite, scriu în gând numai ca să îmi dau seama dacă
între mintea mea și paharul de apă cu gheață există o lume plină de umbre
sau este doar senzația intensă că cineva îmi adună peste noapte fragmentele din vis
și se joacă sadic cu mine, deși încă sunt trează, încă mai caut prin memorie
emoții pe care nu vreau să le șterg

de exemplu felul în care intrai pe ușă și soarele se dădea pentru o zi sau două deoparte
îți făcea loc în camera mică, sau între camere, mă iubeai fără să îți pese de erupții
de bucățile incandescente care se strângeau dureros în mine, cumva între clavicule
nici nu mai respiram când îndreptai mâinile spre corpul dintr-o dată predat
nicio apărare nu mai avea sens

doar reveria în care mi-ar fi plăcut să rămân până la capătul zilelor
însă zilele acelea dintre nopți nu au începuturi sau sfârșit, sunt ca o uitare intermitentă
îmi amintesc numai tresăririle din ochi, mirarea că irișii deveneau oranj când mă priveai
ochi de tigru sau de ceva nedefinit care răstoarnă totul, lasă o lume iluzorie
un real inexistent în care sufletul se simte atât de acasă

dar casa nu mai este decât un bulgăre de foc, imens, și ard, ard fără să pot scoate un sunet