Mi-am împreunat mâinile și am îngenuncheat
într-un colț al tăcerii,
unde lumina se scurge ca nisipul topit
peste neliniștea care mi se încolăcește în inimă.

O pasăre a străbătut râul nevăzut
dintre pământul înflăcărat
și cerul fără margini —
o punte de foc și lumină între lut și eternitate.

În zborul ei, dincolo de curcubeie,
s-a izbit de ziduri de ceață,
ca o floare fragilă
prinsă sub clopotul de gheață
al unei ierni care nu iartă.

Aripile i s-au făcut vârtej,
spaima i-a tulburat văzduhul,
iar trilul, frânt și palid,
încerca să imite ecoul clopotelor
dintr-un turn părăsit, în miezul nopții.

Penele i se risipeau
precum frunzele toamnei târzii,
grele de dor și uitare,
numărând căderile
în locul înălțărilor.

Pasărea, din cioburi de lumină spartă,
și-a reclădit zborul.
Inima, în noaptea zbuciumată,
și-a regăsit aripile,
strălucind ca un cristal rupt
și refăcut de furtună.

Cerul, odinioară labirint de umbre,
s-a deschis într-o clipă de aur,
iar visul — cândva infern în flăcări —
s-a prefăcut în început,
într-o promisiune de nemurire.

Femeia, atunci când visează,
nu mai cade —
ci transformă fiecare frică
în aripi de lumină,
și fiecare durere
în zborul ei nemărginit.