Mi-am lăsat fruntea, s-o acopere cerul.
Unul, doi îngeri să poposească pe ea,
s-o mânjească cu trupuri de sfinți,
asudând în durerea-mi.

Mi-am lăsat ochii, să-i acopere vălul,
să mă-ncrunt la văzduh, să-l întreb
cine-am fost iar acum ce-am ajuns?
Dar în loc de răspuns, ochii mei dau în plâns.

Mi-am lăsat gura slobodă, să strige:
unde sunt, mai trăiesc?
Atunci gândul meu, răsucit din beția durerii,
îmi ia mâna și o duce la piept.

Aici s-au adunat comorile,
Fântâna asta are mireasmă veșnică, sub piatră,
sângele-i cald.
Lumina de-aici nu te arde, o poți scrijeli
și-ți vezi copilăria, îți poți cuprinde viața în palme.

Aici timpul ți-a adunat clipele din oceanul cu vise,
în coaja lor, îți poți scrijeli și iubirea.
Întotdeauna inima ei, rămâne în trunchi.





11 iulie 2010