Cred că sunt un arc
pe care se sprijină stâlpii
și tu privești gânditor bolta,
are basoreliefuri și-n mijloc pictură
culorile curg peste tine,
te simți mai ușor în greutate, plutești.

Aerul nu-i rece ca singuratatea
în care lumina fuge din felinare noaptea
și cazi în conul de umbră
al norilor care nu lasă stelele să se mărite.
Eo bâjbâială pură
ochii își caută lumina,
pupilele se dilată tot mai clar
ca întunericul laș în ochii orbului.
Izvoarele uită să iese la suprafață
se plimbă prin adâncul pământului
ca un țipăt de pasăre în noapte
speriată de vise în somn
și un om plin de remușcări îi suge rărunchii.

Cred ca sunt crucea,
singura pe care o duci
pe drumuri în glod cu picioarele goale
îngerii se vor închina la ea,
te vor răcori cu câte o aripă
să ispășești păcatul înainte de judecată,
ne vom cladi apoi o cabană
în păduri de zadă și de tisă.

Eu cred ca voi fi omul vântului
care nu țintește nimic
trage doar o săgeată în aer
pe sub o umbrelă de gânduri
sub care și zborul prin necontenitele ploi
alunecă lumina adevărului sub bolți
cu arcade sprijinite de pilaștri.
Tu, la judecată, vei fi lacrima
care se prelinge din ochii sfinților.