oțelul cît e el de oțel
îl poți birui în foc, turti pe nicovală
sufletul tare scapără sub ciocan,
scînteile găuresc valurile de milă
ca pe niște rufe uitate pe sfoară
sau se-aștern vesele pe cărare
în primăvară merii și perii sălbatici
îi însoțesc urmele de scrum
din fiecare licărire de jar
răsare între ierburi o floare de mac
zborul ciocîrliei trăgînd rotocoale
pe irisul cerului holbat senin către soare,
nunți de furnici se-aștern pe obrazul
cald, roșu, lutos, crăpat ca o palmă muncită
pleci fără vorbe, cînd vara e-n toi
cînd spicul miroase a subsuoară de fată
și iarba învie sub coasă
alaiuri de sînziene amețitoare
își plimbă aurul crud pe răzoare,
cupe cu rouă-și răstoarnă parfumul amar
ielele împletesc cununi din spînz și omag,
ți-aștern umbre de coapse și sîni în cale
nimic nu te poate întoarce din drum
nici privirile atîrnate-n perdele ca albinele-n stup,
nici ploaia genelor pe-obrazuri în pîrg
piersici pudrate cu flăcări ușoare,
mușcate în joacă,mîngîiate-ntr-o doară
nici degetul proptit de-un copil în rama fotografiei
uite-l aici pe tata cînd se-ntorcea din armată
n-avea încă dunga aia groasă între sprîncene
ai lăsat briceagul tău vechi cu plăsele de argint
pe masă, lîngă jumătatea de pîine
și hainele de duminică lungite în scrin
dimineața presară scame de fum pe măguri,
potecile te-mbie să-ncaleci pe spinarea lor
praful prieten îți recunoaște tălpile
vechile urme te-ademenesc agale
dar tu treci cu pași sprinteni mai departe,
cu ochii rătăcind pe paginile fragile
îți urmăresc silueta pierind liberă-n orizonturi
și te invidiez,
hoinarule, stăpîn adevărat al pămîntului,
nestînjenit pășind în uitare