Petru Pescaru

Ședea la malul mării,
Dar nu plângea, căci doar nimic
Nu merita lacrima lui,
Mai de grabă ar fi înjurat :
Peștii
Care nu intrau în plasă,
Vântul
Care sufla a sărăcie, Rabinii
Care se uitau strâmb la el,
Proștii de evrei care se certau.
Și ca să se răcorească,
Ar fi spălat șiuriul într-un porc de roman,
Un spurcat care se plimba pe mal de pământ sfânt
Ca la mă-sa acasă.

Și a trecut un tip ciudat,
Desculț, dar cu haină de boier,
( O cămașă de i-ar fi plăcut și uni soldat roman)
Și i-a zis-o direct, dar în dungă:
Vino să te fac pescar de oameni.

A învățat multe de la Rabi
Și s-a lămurit destul de repede că e chiar Fiul
Lui Dumnezeu.
Nici nu poate număra minunile văzute,
Dar tot nu pricepe un lucru :
Cum de nu s-a rupt năvodul lui
Cu o sută cincizeci și trei de pești.
Și înainte de moarte s-a întrebat :
Nu cumva, Doamne, eu, pescarul de oameni,
Ar fi trebui să pescuiesc mai mult.