zi de zi
pășesc pe trepte
dale de piatră ca și cum aș tăia
jugulara vitei cu privirea blândă
cumva beată de încrederea asta neghioabă
și nimeni nu-mi zice
așteaptă

vezi, asta-i frumusețea zilei de azi
aștept umbra, conturul
ca pe-o prințesă
acel strigăt
iartă-mă

dar nu

nu sunt vrednic să
aud lanțul în poartă
înflorind ca un vierme ce și-a rupt zaua

aripi cu vene uscate
frământă pământul
neputință aderentă și udă
iar umbra ce roade mizeria trupului
(cariul acesta nărod
fără zaruri sau pod)
trage de maluri
până când rămâne doar dunga
sau punctul

pentru că
de aș fi văzut echilibrul

nu,
nu

adevărat
suntem căzuți
dar asta nu trebuie să înspăimânte

trebuie doar
să curgă
să ducă, să rupă

dar mi-e greu
și privesc noaptea întreagă-'nspre ziuă
orizontul
și zic
dă Doamne
să mai fie lumină