De dincolo de zidul luminii
prin porțile iubirii
străbătând cupola albastră
ca trilul păsării măiastră
coboară o dulce simfonie...
Oare, ce să fie ?

Tainic, pe lângă candelele sfinte
se văd și se aud dulci cuvinte
de jos, mulțime urcau
unii pe alții se chemau,
se așteptau, se sărutau.

ÃŽngerii cu oamenii
se îmbrățișau
într-o sfântă și tainică iubire .
Își povesteau ceva,
despre o fericire !
Dar, de ce, oare,
o fi la ei atâta sărbătoare ?

Pe undeva rămași, pe pământ
și oameni oribili : muți
răi, atei și foarte sluți !
Și nu puțini erau
ci, foarte mulți !...

Se tânguiau din zori și până-n seară
cum a pierdut a Cerului Comoară.
Cu suspinne lăcrimând
se întrebau adesea, murmurând
« De ce ne-am lepădat
de Iisus, Domnul Cel Adevărat?!!... »

Stăteau în agonie
ca într-o noapte cenușie
încremenită în suspin,
așteptând cu resemnare
marele Răspuns Divin.
Cei rămași în întunericul păcat,
cei ce plângeau neîncetat,
erau « ei »,
ignoranții...
de Iisus Cel ÃŽnviat.