Te-ai supărat pe verbul a fi,
l-ai exilat într-un Pont Euxin.
Era mândru de existența sa,
acum își flutură batista peste umăr,
ca pe o cruce schiloadă.
Ești, sunt – cochilii aruncate în mare,
cu miezul zbătându-se violent în fluxul
ce le-ar aduce aproape.
Cu trupuri jumătăți, în continuă mișcare,
fiecare ținându-și în brațe lumea sa.
Suntem- ar fi verbul întreg, rotund, din el aș mușca,
chiar dacă s-ar identifica cu fructul oprit.
Suntem – ar fi apoteoza lui, a dragostei emanată
din acceptarea surghiunului,
a sfințirii sale cu împăcarea și renunțarea,
de a mai fi, tu și eu.


1 mai 2010