Strânsul de mână, clișeu.
Declarații de dragoste,
nebuloase ce tropăie profane
peste moment eterne.
Inimioarele, cercuri turmentate
vânate de copii, cu bâte și sulițe
pe insule insecticoase.
Sentimentele, prăjiturele deja rumenite
uitate de vreun suflet distrat.

Atârnăndu-ți de un comis pe chip,
de gât, pe veci,
o privire, un instantaneu,
o parte deja, de-a mea,
un horcrux ce-ți aparține voit.

Prietenii tăi ți-l vor lăuda,
ce nuanță vie conține,
te vor intreba de unde îl ai.
Și tu, vei spune privindu-l absentă:
„Mi l-a dat cândva un tip...
nu contează nu-l știți
Nimeni nu-l mai poate știi”
Și în zilele grele și reci
îți vei încălzi mâinile albe cu el.