fruntea ei crestată de soare
transpira mereu
știu
nu împărțea cu nimeni nimic
Dumnezeu era singura liniște
în care ațipea

bucățica aceea de trup era
ca o poveste în care
alergam zi de zi
de la un capăt la altul

acum respir de parcă
cineva ar ciopli în mine
restituindu-mi toate amintirile...

poate că nu ar fi trebuit să
mă opresc și să mă uit îndărăt
ci să mă limitez la mersul firesc
și să încerc să respir regulat...

oricum soarele îl am mereu deasupra

în rest câteva firicele de nisip
rămase pe tălpi și o scorbură
prin care mă scurg continuu...