inima e o pasăre,
se zbate, speriată, în scorbura timpului.
din întuneric, se nasc dimineți,
întârziate la apelul picăturii de rouă.

doar aici eu te chem,
când lumina țâșnește din craterul adevărului,
să se prelingă, peste munți,
până la picioarele tale.
iată: spun „prezent”,
după ce am întârziat, îndelung, printre oameni,
i-am privit îngenuncheați de durere,
le-am citit în suflete remușcarea.
sunt aici, dar nimeni nu poate să spună
cât nesomn mi s-a adunat în orbite,
câtă apă am băut, însetat, la izvorul iubirii.

știm: când le vine vremea, toate se sting,
degeaba întârziem cu ochii pe ceas.
spune tu, inimă-pasăre,
câte bătăi se vor strânge
până la zborul desăvârșit?