se cernea o vreme printre paralele
alergându-și coada
își târa piciorul prin colbul din trecut
cu colțul sălbatic al neputinței
rostirea

părea uneori o trăire neexplicată
în provincia uitată
se holba la propria-i imagine
din carnetul de sănătate
rostirea

ura universală i-a deschis legitimația
nevizată cu ștampila de prezent
iar în colțul din stânga jos
lătra la taraba din piață
rostirea

polițistul comunitar aleargă un confrate
cu nume comun într-un opis
se aude un scârțâit puternic de frâne
și cade un cap pe asfaltul cu gropi
rostirea tace

se prezintă la raport comunitarul rămas
’trăiți... sunt Colț alb.