biblioteca A
Biblioteca A

--------------------------------------------------------------------------------
Djamal Mahmoud

Djamal Mahmoud, născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria.
A urmat școala primară și liceul în orașul său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Publică în diverse reviste din România: Revista "Tribuna" din Cluj-Napoca, revista "Feedback"-Iași, în care fost publicat la rubrica "galaxii lirice", numărul din aprilie, 2009, revista "Citadela" din Satu Mare, revistele "Singur", "Litere" din Târgoviște, revista"Ecoul", "Tânărul scriitor" ARP, și revista "Nova Provincia Corvina" din Hunedoara, etc. A debutat cu volumul de versuri "De Ce", Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1995. Este prezent în următoarele antologii și volume colective: "World Haiku 2009,No.5", Editura Shichigatsudo, Tokyo, Japonia, 30/01/2009, (coordonată de profesorul și haijinul, Ban,ya Natsuishi, co-fondatorul asociației mondiale de haiku, WHA), Antologia "Virtualia 7și 8", coordonate de Alina Manole, Editura Pim, Iași, 2008, 2009, "Antologia de poezii și comentarii" de Valentina Becart, Editura Paneurope, Iași, 2008, "A doua Carte A întâlnirilor", 2008 & "A treia Carte A întâlnirilor ", 2009, ambele volume sunt coordonate de Poetul Eugen Evu, Editura Astra, Deva, "Primul Cocor", un volum colectiv de Haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009, Antologie de poezie, 55 de poeți contemporani pagini alese, coordonată de Valentina Becart, Editura ArhipArt, Sibiu, 2010, Diminețele cocorilor, volum colectiv de haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, și "Mișcarea culturală din Rakka, între 1900-2008", de Scriitorul Sirian, Subhi Dusuki, Editura Kiwanhouse-Damasc, Siria, 2008.




Albe&reci


-1-

mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde
străzile s-au plictisit de culoarea lor
neagră
porțile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât
sufletele și-au pierdut răbdarea
așteptând în trupuri și-n văzduh


-2-

în caiete
am poeme și cifre
în trup sânge și femei
azi
nu voi mai pomeni
nici de patrie
nici de Dumnezeu
nimic despre mine
azi
voi face dragoste cu Alaska doar
și mă voi spăla cu lacrimile ei
albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii
precum un avion de război
imens
cât o inimă de câine


-3-

tu
privirea
ce mi-ai lepădat orbitele
și te-ai înălțat
deasupra oceanului
păstrează secretele noastre
nu spune nimic valului
lasă-l să se izbească de mal
să danseze ca un șarpe
în brațele stâncilor până
vei cădea-n tăcere
în ultima explozie


-4-

cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de șoimi
mama are fruntea tăcută
mama are funtea tăcută
cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte...



Singur

stau sigur
nu nu singur am greșit
îmi înfig picioarele într-un sac de piele
făcut la comandă
la cea mai veche fabrică de saci
de pe pământ
de acolo și faraonul și-a comandat unul
căruia din ce am înțeles încă-i plutește
umbra undeva în Marea Roșie
mă ghemuiesc în el
las o mică fereastră cât o nară de om
ca să pot lua din când în când
câte un pumn de aer
ca să pot privi spre cer
din această grămadă de gunoi
unde sunt abandonat ca un prunc nedorit...



Coacere

cu atâta precizie
se trasează această linie
între pupila ta
și luciul din lanțurile
ce-ți răsună ritmic
între glezne
la intervale egale
dându-ți un răgaz
să-ți asculți geamătul
iar ecranul
aproape cât un cer
e atât de senin
încât ți se vede
fiecare picătură de viață
în timp ce
se izbește de pământ
precum un bob de grâu
destul de copt...



Pânză umedă

între sufletul meu și văzduh
e un trup
și o cămașă de forță
între trup și ochii săi
e o poftă și o carte sfântă
iar între palma sa și oglinda
în care mă dezgolesc zilnic
chiar atunci
când întunericul
își leapădă ultimul geamăt
e o pânză umedă
unde se așază un Dumnezeu
ținând într-o mână
o piatră
iar în cealaltă o pâine caldă…



Perna

vorbim mereu de ramuri și de rădăcini
niciodată de perne
de cearceafuri albe
ridicăm din trunchiurile copacilor
turnuri înalte
iar frunzelor moarte le facem statui
din stâncile lunii
zidim temple și Dumnezei
deși n-au aer suficient
să ne ajungă
nici măcar în acele două minute
când ni se taie respirația
inspir adânc și închid ochii
dumnezeu este o pernă
pe care îmi adorm iluziile
obosite de atâtea priviri deasupra
iar cearceaful alb
e mormântul în care mor în fiecare zi...



Cerc

azi am stat în genunchi
și am privit un trifoi
ce-și înfigea
rădăcinile-n pământ
bătând din aripi
am ridicat o piatră
și am trasat cu ea
un cerc
în jurul tălpii
azi am așezat un ou
în palmă
și l-am mângâiat
până am adormit în el...



Os

drumule
dă-mi voie să-ți fiu un șanț
să tac despicat
la marginea ta
până când ți se adună
în mine
toate sunetele
și pașii
apoi să mă ridic
deasupra-ți
un singur pas imens și verde
plecându-mă sub cer
ca sub botul unui câine
ce-și caută un os...



Straturi

nicio legătură cu găurile
din stratul de ozon
pur și simplu
m-am născut într-un loc
destul de însorit
și din acest motiv
strigătul meu
e puțin mai diferit
față de alte strigăte
niciun fel de carte
n-aveam înaintea ochilor
doar câteva rânduri scrise
pe un zid
cu litere de aur
așa povestea pielea mea
într-o zi geroasă
pe un meleag îndepărtat
unde am ajuns din întâmplare
iar femeia prea albă și rece
ce-o asculta cu multă atenție
traversându-mă de la tălpi
până la creștet
a sărit ca arsă o dată ajunsă
în deșertul meu
în care sunt îngropate
atâtea femei
de toate vârstele
cu palmele sale umede
le dezgropase una câte una
iar fiecare
abia ieșită din mine
îmi scutura barba albă
curățând-o de nisip
în timp ce înălța deasupra
un necontenit geamăt...



Icoana

Voi privi
Deasupra doar
n-am niciun motiv
să aprind
această lumânare
în mine toți copacii
sunt goi și înalți
tăcerea n-are nevoie
de lumini
nici de ceară
albul său
e atât de cald
în palmele mele
iar întunericul
o infintă icoană...



Poem

nu știu cum poți să stai
cu ochii închiși
în timp ce țigara ta se stinge
de una singură
așternând o parte din tine
în scrumieră
iar tu
îți mângâi ridurile de pe frunte
gândindu-te la pușculița
în care îți strângeai copilăria
și la bicicleta pe care te roteai
în jurul casei râzând
tu nu știai că zidurile
au nevoie de umbre
iar rotirile trebuie făcute doar pe jos
deschide-ți ochii și privește
cum tace acum
cerul
și cum se rotește pământul desculț și gol...



Haiku-uri

aripi niciunde-
doar culori estompate
și niciun sunet.


cerul nesfârșit-
între ziduri și copaci
în treacăt umbra.


ziduri înalte-
doar tăcerea-n jur pictând
aripi și umbre.

liniștea nopții-
saltul broaștei în baltă
leagănă luna.


stea în cădere-
zgomotul pietrelor
în prăpastie.


sălcii plecate-
pe albia râului
o lună plină.


luna printre nori-
pe chipul fetei voalul
fluturat de vânt


călugăriță-
pe veșmântul negru cad
fulgi de zăpadă.


picuri sub picuri-
prin geamul aburit trec
doar sunetele.


țurțuri pe streșini-
lumina candelelor
peste icoane.
--------------------------------------------------------------------------------
Gelu Vlașin
Născut la data de 30 august 1966, în localitatea Telciu, jud. Bistrița - Năsăud

Debut literar: România literară 16/1999 cu o prezentare făcută de Nicolae Manolescu

Debut editorial: Tratat la Psihiatrie (versuri) Editura Vinea, București 1999, prefață Nicolae Manolescu, postfață Paul Cernat, volum premiat de Asociația Scriitorilor din București la secțiunea debut 1999 și nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România, 1999.

Premii literare: Premiul 'Tertulia Cerro Almodovar - Madrid 2004, Premiul 'Puertas Abiertas' - Madrid , 2002, Premiul Uniunii Scriitorilor Colocviile Coșbuc - 2000, Premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București-1999, Premiul Festivalului Internațional Sighet - 2000, Marele Premiu Ion Vinea-1999, Premiul Cristian Popescu - 1999, Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu-1999


Activitate publicistică: în majoritatea revistelor culturale din România dar și în reviste culturale din Italia, Franța, Spania, Canada, SUA, Israel, Australia, Ungaria, Mexic, Argentina, Germania, Rusia, Chile


Cărți publicate:


1. TRATAT LA PSIHIATRIE - Ed. Vinea – 1999 / Ed. Liternet 2006 / Equivalence 2003 (fr.)

2. ATAC DE PANICA - Ed. Muzeul Literaturii Române – 2002 / Noesis 2001

3. POEMUL TURN - Ed. Muzeul Literaturii Române / A.S.B. - 2001 / Ed. Liternet – 2003

4. ULTIMA SUFLARE - Colecția "Biblioteca București" - Asociația Scriitorilor din București & Ed. Azero – 2005

5. DON QUIJOTE RATACITORUL – Ed. Eikon, Cluj, 2009

6. OMUL DECOR – Ed. Brumar, Timisoara, 2009


Referințe critice: NICOLAE MANOLESCU, MARIN MINCU, OCTAVIAN SOVIANY, DANIEL CRISTEA - ENACHE, PAUL CERNAT, NICOLETA CLIVEÞ, LIVIU ANTONESEI, LIVIU IOAN STOICIU, ALEXANDRU MATEI, CLAUDIU KOMARTIN, COSMIN CIOTLOS, IRINA PETRAS...





depresie doisprezece

la tineretului
noaptea târziu
sunt flori strecurate
lânga
uși prea bine
păzite cînd
liftul stratifică
între etaje
nuga și cocos
vitrina-i cam strâmtă
pentru
manechinul cu
pîine prajită și
pianul
cu 5000 de lei
stau prin
vecini
alungat de prea
multă fobie
așteptând
să se-ntâmple

un vis cu
vacanță-n
paris





depresie zece

nu mai ești simplista
care-mi tulbură ochiul îngust
si decorul absent când
lumea dansează
tango
printre mese cu
vin alb și roșu
în ritmul radioului obosit
nu mai ești
banala poveste a
geniului ratat
când rânjetul cretin inundă încăperea
și nici
omul orchestră la
festivalul proștilor
deghizați
și nici
femeia fatală
confundată cu o târfă de
cartier mărginaș
sau ceea ce
gândul meu primitiv
caută disperat
printre mizeriile cotidiene
nu ești
zâmbetul ascuns în
suferințe conjugale prea
ușor acceptate
și eu știu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fără sens
și nu pot
să te simt
aproape când
tu nu mai ești





depresie opt

postere lucioase peste
ochi prăfuiți
când pisica
vorbește cu
mine din
baie și
fumezi disperată
trabuc și
suspini cum că
frica-i prea mare să
prindă contur
într-un gând
când
afara-i cumplit de
real eu
mai ronțăi o
vorbă ce stă printre
dinți și
ascult dedicații
tembele sunt
destul de
ratat ca să
scriu un poem
cum mă dor
sânii tăi dezgoliți
într-o
seară





depresie șase

în camera
portocalelor
uriașe doar
aerul cu tine
respiră în
somn
reșoul fochistului
fredonează
say what you want
texas -
și pături albastre
îți ascund
vârsta
vieți monahale
târziu
degetele privesc
neputincioase
spectacolul
umbrelor la
numărul doisprezece
când
pictezi
depresii pe
umarul meu
stâng



depresie patru

patru stele la
vila viorel din
poiană
pârtia scîrție sub
pașii tăi cruzi de
pantofi închiriați
gesturi viclene
când
măslinele erau
prea mari pentru tine și
jakuzzi și mansarda cu
lupi
ai adormit pe
scara din marmură
noaptea aceea și
te-au violat
fulgii unul câte unul și
ungurii de la
masa vecină cu
ceardașul lor
ai visat telescaune și
telecabine și telenovele și
barbați misterioși
plini de
gesturi ok
sărutându-ți penele
verzi
papagalule



depresie doi

necunoscuto întâmplare
cu păr scurt la
metrou când
ți-am dat un
bilet de tramvai și
mi-ai spus că tu
ai un prieten
șaten cu salariu
decent și cielo
grena și pantofii de lac
made in italy și
garsonieră dublă în
romană
mamă mamă cum
ți-aș spune vreo
două
despre
joyce lauren blanc sau
piticul de
frost
într-o seară albastră cu
pink floyd și tom waits și
vin fiert
într-o cramă din
zona manuc
(dar cobori și oricum n-aveam bani pentru doi)





depresie treisprezece

tu mă
cauți și azi prin
gunoaie
canale și prin guri de metrou
cînd ți-am spus că nu
ies la cerșit
că n-am chef
să recit
despre cum e să fi
prea înalt............ ..........vulnerabil
și puțin cam
nebun
dar mă bântui mereu
cât un stol de
vampiri
ai tupeu și
ventuze în loc de urechi
un nas verde cu solzi
și o coasă pe umăr cu
dinții gălbui
ca-n reclame
dar eu
știu că
tu ești
un coșmar dintr-un vis
de mulți ani
rătăcit
într-o groapă
comună

depresie unsprezece

ziua în care
două pisici gri
m-au trezit dintr-un
somn peste care
pluteau criminal
patru corbi roz
și o bufniță albă
cu pete gălbui
mai era și o
salcie ruptă de
sălăuța din
tranzbordare .
mica plivind buruieni
crescute în
mijlocul camerei tale
prinț alungat prin
livadă de-o
furnică rebelă
și-n final
un dovleac
uriaș
două biserici din
lemn și-un
voal alb de
mireasă-fidelă



* poeme din antologia “Omul decor”, Ed. Brumar, 2009

--------------------------------------------------------------------------------
Stoian G. Bogdan




Stoian G. Bogdan s-a născut pe 29 octombrie 1983 în Comănești-Bacău. A absolvit toate școlile elementare. A editat revista de literatură "pana mea". A publicat în majoritatea revistelor literare importante. Pana la debut a luat niscai premii pentru poemele sale. În prezent este avocat stagiar. Este autorul volumului de poeme "Chipurile" (Premiul "Iustin Panta" 2009, Premiul "Mihai Eminescu" 2010).




Volumul Chipurile, de Stoian G. Bogdan, a obținut Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima

Chipurile, de Stoian G. Bogdan, a obținut Premiul pentru Poezie, la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România • „Derbedeu teribilist și poet vînjos, SGB e la 25 de ani cam ce era la aceeași vîrstă, dar într-o lume complet diferită, Mircea Dinescu.” (Claudiu Komartin)

Volumul de poezie Chipurile, debutul literar al lui Stoian G. Bogdan, publicat de Cartea Românească în anul 2008, a obținut Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima. Gala de decernare a avut loc vineri, 15 ianuarie, începînd cu ora 17.00, în Sala de spectacole a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoșani. Juriul care a decis ca Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima să-i fie oferit lui Stoian G. Bogdan a fost format din: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Daniel Cristea-Enache și Andrei Terian.

Gala de decernare a Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu” pe anul 2009 (Opera Prima și Opera Omnia) a avut loc în cadrul Zilelor Eminescu organizate de Primăria Botoșani, Consiliul Local Botoșani, Consiliul Județean Botoșani, Uniunea Scriitorilor din România, Fundația Culturală "Hyperion-Caiete botoșănene", Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", Teatrul "Mihai Eminescu", Direcția Județeană pentru Cultură Botoșani, Centrul de Creație Botoșani, Biblioteca "Mihai Eminescu" și Societatea Culturală "Raluca Iurașcu" Vorona.

Premiul Opera Omnia i-a fost decernat lui Dorin Tudoran de juriul format din: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu. Chipurile este cartea unei lumi dense și contondente, extrasă din marginea marilor orașe sau din centrul urbelor „în care nu se întîmplă nimic”. O lume care se definește pe parcursul lecturii, lezînd retine și dilatînd capilare. O colecție de portrete executate „cam pe sub mînă, dar nu mai puțin, peste picior”.

„Nu vezi linia dintre realitate și ficțiune în Chipurile, și e foarte bine. Poți presupune că e ceva mai mult, acolo, decît poate duce o viață obișnuită. Trimiterea la Masters sugerează ficționalizarea. Schimbările de registru, la fel. Dacă ai pe cine să întrebi, întrebi, și afli că ceva mai mult de jumătate e biografie. Cartea se leagă și curge, rugoasă, violentă și tandră, iar metafora te surprinde chiar și într-un tîrg cenușiu, „orașul comănești”. „eu nu sînt un poet. eu sînt un poem”, scrie SGB în alt text. Are și nu are dreptate. SGB este poet și poem, undeva pe linia invizibilă dintre realitate și ficțiune.” (Radu Andriescu)

„Derbedeu teribilist și poet vînjos, SGB e la 25 de ani cam ce era la aceeași vîrstă, dar într-o lume complet diferită, Mircea Dinescu. Jemanfișist și haimana de provincie, el e nu mai puțin un păgubos cu ștaif, care oscilează între cîteva măști ce refuză convenționalismul și ipostazele cool ale contemporanilor: ba sentimental, ba macho, trăind după un fel de cod al onoarei poetice, lui SGB îi reușesc poeme de mare forță în care fixează o mitologie a ratării, nefiindu-i străină grația perfidă a decăzuților, a veritabililor „golani”. Un poet dat în paște!” (Claudiu Komartin)

Vizualizați dosarul de presă al cărții aici.

Accesați și blogul volumului la adresa: http://chipurile.blogspot.com/



Poem pentru pian și-o altă seară


Fuma cu sete
fuma ca și cum
fiecare fum o aducea mai aproape de moarte,
o-mbălsăma ca pe o nefertitti a localurilor triste –
iar moartea era un loc cald
cu canepele roz
și ursuleți de pluș

Fuma lângă mine și gândurile îi zburau departe

în alt loc

în alt timp

sau în altă viață

undeva în brațele unui amant
ale unui părinte
sau la o altă masă dintr-un alt local.

Purta o rochie de cenușă, părul în coc, cercei
și decolteul larg ca un zâmbet amar.
Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă
puțină moarte pe pometele stâng
și ochi fără capăt.

Ce trist e și tangoul ăsta... Să dansăm

mi-a zis
strivind țigara într-un sunet prelung de vioară

/Te rog

am șoptit
luându-i mâna rece ca o altă seară
în care îi scriam de pe un 0743897806:

ce-o să fac oare când o să ne întâlnim și
bătăile inimii tale or să-mi spargă fața
ca o serie de pumni
uriași și grei? o să cad oare? sau o să-ți spun
bună
cu gura plină de sânge?

/Ne-am întâlnit târziu
și peste golul lăsat de atâtea absențe
a început să-mi crească o crustă
și lumea aceea cu nopți cărunte
tangouri uitate și-atingeri sfârșite-n ...

Atunci a spart un craniu în asfalt
un craniu de copil vopsit în culorile apusului
a pășit peste el și m-a sărutat.

Nu simt niciun gust de sânge

mi-a zis
cu vorbele rujate ca în altă seară
când într-o baltă de sânge-am dansat

Atunci orașul de devenit o mâzgâlitură
o pisică mi-a fugit din suflet și
din galop a oprit doi cai ca smoala
în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleașcă
în care ne-am urcat surâzând
și-am zburat

cum am zburat în acea seară
când am luat-o de mână și-am aruncat-o-n tango

/Rochia i-a lăsat în aer o dâră
sânii îi păreau mai rotunzi, mâna mai rece
și gândurile mai aproape de flacăra galbenă
din buzunarul meu de la piept

Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată

mi-a zis
unduindu-se ca o iederă pe lângă mine

...

am schițat
cu gâtul strâns în nodul de cravată
și mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei
Dansam mecanic ca un nebun
și-o regină pe-o tablă de șah, dansam
o muzică albastră prelinsă dintr-un clavir, dansam
cu o luciditate pe care cocaina te-ajută doar
s-o presimți

/Te sinucizi

am întrebat forțând cu ? distanța
ce-ncremenise între noi

E și ăsta un fel de-a spune

mi-a răspuns distantă

De-a spune ce

am întrebat forțând cu ? a ei ! mare

Că punem .

pam pam
pam
pam

Că-i ultima seară

/Clavirul a murit și vioara
cu-n țipăt scrut. culorile s-au șters
și seara
nu a mai mers

n-a mai fost ca în seara
de-atunci, de depatre

din alt loc

alt timp

sau altă viață

când pe un ring de lupanar din Buenos Aires
am început să dansăm

Atunci a spart o clepsidră-n podea
o clepsidră de sticlă în care se scurgea orbitoare
cenușa unui zeu. a pășit peste ea
ca-ntr-o rochie

și m-a tras în tango

/Un fluture mi-a zburat din suflet și
a vărsat din aripi
purpură
peste noi
peste tot

până s-a evaporat

Muzica era de dantelă și-n jur
una dintre colegele ei făcea o felație de milioane
numai eram eu eram cel de-acolo
cel care-i sugea sfârcurile și-i mușca gâtul
îi strecura limba-n ureche o săruta.

nu era dragoste.
nu era patimă.
nu era joc.

era poezie...

eram poezie...

ca și când lumea noastră era poemul
pentru pian
și-o altă seară

/O capodoperă. mâna ei
mă mângâia până la suflet
avea șampanie-n priviri
și șoldul absolut ca-ntr-un
vers de Rimbaud. coapsele ei
îmi stângeau inima ca-ntr-o menghină

o stărutam pe sub piele

pe sub moartea
din obrazul ei stâng pe subconștient

Ah tu
laitmotiv al dezamăgirii mele
cu sâni rotunzi
și buze rujate cu scoch

ca în seara
când în arena Colosseumului am dansat

/ca să mă trezesc că hâr
că pâr că mâr că hop
stai așa pac

/Noi nu facem parte din aceeași lume

mi-a zis
și seara a ajuns la chiștoc.

A fost frumos cu tine

i-am zis
fiindcă a fost pe bune un poem
pentru pian
și-o altă seară
cu ea.

/Să scrii ceva despre noi, într-o seară

mi-a zis pe trotuarul peste care noaptea fâlfâia
ca un liliac. și-o rază mi-a țâșnit din suflet
o rază
vânătă ca un cadavru
care i-a luminat calea

în alt loc

în alt timp

sau în altă viață.

Cât mai departe de mine.
--------------------------------------------------------------------------------
Claudiu Komartin




Claudiu Komartin (n. 1983, București) a publicat volumele de versuri Păpușarul și alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), Circul domestic (Cartea Românească, 2005) și Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009), pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul Academiei Române pentru poezie (2007). Coautor al piesei Deformații (2008), Komartin a tradus literatură din limbile franceză, engleză și italiană (Le Clézio, Pasolini, Matthew Sweeney, Philippe Claudel, Denise Duhamel).




Poem (despre jocul copiilor)


apropie-te

vreau să-ți povestesc despre jocul copiilor
despre forfota corpurilor micuțe
și toată acea voioșie
surprinsă peste o felie de pepene roșu
pe care s-a cățărat o furnică

tu vii din nord
unde frunzele știu cu totul alte cântece

și unde e atât de ușor
să treci sub tăcere o pasiune

în timp
toate lucrurile peste care am dansat
vor începe să umble
dezvăluindu-și amuzate
virtuțile magice

când înserarea cu mersul ei de pasăre rănită

când peste luciul apei va pluti un ochi
îngăduitor.




Mai rabdă puțin
în memoria lui Constantin Virgil Bănescu


ce ar mai fi de făcut spune prietenul
când plaja visată e mai departe ca niciodată
adu-ți cu tine îngerul și pune-l să latre
să umble în patru labe, umil și abject
să ne semene, nouă
celor ce nu vom fi salvați
//
mai rabdă puțin
doar sunt atâtea lucruri de care să te agăți
stafii dragi alegeri greșite mâini
fluturate pe o stradă înghesuită după-amiaza
//
oamenii de afaceri sunt niște cârpe
măcelarii sunt niște cârpe
negustorii de iluzii sunt și ei niște cârpe
mă voi întoarce într-o zi
demn și inutil ca o pasăre
//
ieri am cântat la un instrument electronic
ce imita pe rând sitarul
tablaua
conga
și still-drum-ul
poate chiar moartea
un cuvânt cu care poți înlocui
orice
//
suntem cu toții într-un nenorocit de gând
o construcție fictivă
un documentar despre noapte
poezie sau ce vreți voi
o inițiere dacă mai are rost
în berceni sau în steaua vega
unde saxofonul tânjește după liniște
și nimeni nu răspunde la un telefon
ce sună de 35 de ani și 3 zile


Soare de aprilie


Pe tine, soare de aprilie
cățărat peste umerii tatei când aveam patru ani
pe tine, care îmi sperii puținii prieteni
și vorbești cu cei plecați în limba păsărilor

te-am recunoscut și ți-am râcâit poleiala
ca un pui de pisică nerăbdător
când toți ai casei așteptau
înstrăinați și amabili la gurile fluviului

despre noaptea ce a urmat s-a vorbit îndelung
cineva a bătut un cui în aer
altul s-a strecurat în pian
de unde nu a mai fost văzut ieșind niciodată

încâlcite vedeniile dimineții
migăloasă munca slujbașilor tăi în zori.


Innermost Door

Privindu-ți în lumina lichidă
a ecranului chipul și umerii
mi-ai dăruit o imagine din epoca jazzului − părul tău irizat
iederă pierdută în saxofoane
mușchii – arcuri eliberate
omoplații – un leagăn nordic

nici un instrument de precizie din lume
nu te-ar fi putut cântări

am închis ochii
și am ascultat valurile
spălând faleza pe care cândva a-nnoptat moartea

tu să rămâi neschimbată dragostea mea
pe țărmul înalt un schelet într-o rochie de alge
--------------------------------------------------------------------------------
Cătălina Cadinoiu




Născută în Periprava, Tulcea, 31.12.1981.
Debut în 2008, cu volumul de poezii “Nuferii mor în cadă, la Editura Cartea Românească, volum câștigător al Concursului de manuscrise, organizat de Uniunea Scriitorilor din România;
Premiul Asociației Scriitorilor București, la secțiunea Debut, 2009;
Premiul “Tudor Arghezi, Debut, 2009;
Nominalizată la Premiul Mihai Eminescu, Opera Prima, 2009;
Premiul Luceafărul, Debut, 2008;
Premiul “George Cosbuc” pentru Poezie, 2008.





Deținuții de pe malul drept



„Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri.
E veșnică pe lume doar schimbarea.”
Shelley


Marile epave

Despre epava cu apucături omenești,
am auzit lângă un cal înhămat.

Ușile ei, spre deosebire de ușile de rând,
credeau în prezența unui contur,
conturul fricii de a fi om în pragul unei epave.

Oamenii de lângă un cal înhămat
vorbesc despre epava care speră omenește.
Speranțele ei ne amuză, desigur.

Noi căutăm dincolo de umbre
sângele care nu se usucă la soare.

Sub un ponton uitat,
o epavă nu uită că rugina vine de la apă.
De la ceea ce se numește prea viu, prea repede.

Ea speră ceea ce ruginește
de la starea de a fi prea viu.

Recunoaștem în definiția noastră
finalitatea de epavă,
dar nu avem mândria de a rugini de la apă.

Când vei fi apă atunci să râzi de epavă!

Oamenii vorbesc despre felul ei trupesc de a suferi.
Ea tace când tună și stă ghemuită
sub pledul de apă tulbure.

Ea se gândește la maternitate
când scoicile se prind de etravă.

Este atât de umană încât într-o zi
un localnic o va invita la cină.

Nu poți trece cu vederea o epavă mai însuflețită decât agonia!

Să vezi epava când se strâmbă la maluri!
Să auzi sfatul ei omenesc despre grandoare!

Cheam-o la masă, dă-i numai apă limpede
pentru că altă familie ea nu cunoaște!


Toamnă pentru a stinge

Toamna, printre ei, își permite roșul de sânge
sau negrul de unghie lovită.

Toamna, pe acele margini, este om
și are suferința mamei.
Îmbătrânirea ei se întâmplă odată cu îmbătrânirea cailor.

Între brațele toamnei dintre ei, vitele au lacrimi.
Acolo, această perfecțiune palidă
își permite o disperare omenească.

Între stâlpi, între orele mici
să vii mereu în această toamnă!

Se aude o femeie vorbind despre o sărbătoare,
despre lumânările care trebuie aprinse, stinse.

Din copilăria mea a rămas o amintire delicată,
despre fervoarea de a stinge lumânări,
de a stinge ceva ce poate arde cu adevărat.
Femeile spuneau: „Uite cât de mult îi place să stingă lumânările!”

Toamna, în camerele acelea, luminile
sunt binevoitoare cu pasagerii.


Copilul cu bidon

Când ai strigat la poartă după zer
caii s-au crezut chemați și au întors capul
după șuieratul de nuc tânăr.


Copilăria ta așezată lângă mine
îmi cere pâine și un colț
la fel de cald ca rugina leagănului.

Sunt un șarpe rece pe o piatră caldă
de care te apropii, cu bidonul în mână.

Volute de frunze galbene, câini fără colți,
te amăgesc să mai cauți animale vii
ca să adormi lângă blana lor.

Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate.
Dar nu ești decât un mic silimanit
cu a cărui strălucire se laudă un flămând.

Când te-ai apropiat de casa tâmplarului
ai cerut o barcă mică de lemn
în care să-ți încălzești mâinile,
cu care să te joci de-a marea.

Copile, când picioarele tale desculțe intră în nisip,
rădăcinilor li se face milă.
Pe marginea drumului îți așează izmenele și cămașa unei sperietori.

Cât de departe este moartea când printre zdrențe
tu găsești un măr!

Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai
din care se desprinde un mânz,
se apropie, fornăie
și, scuturându-și coama,
sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă



Vechiul parfum

"Floarea a dat rădăcini imense:
voința de a iubi în ciuda morții." (Luc Decaunes)

Lipoveanca de pe malul drept
care îmi făcea semnul crucii pe frunte,
îngropa cățeii de vii în pământ.
Sărea pe moviliță ca să moară mai repede.

Iubeam să adorm lângă ea, nici somnul
lângă mamă nu era un astfel de basm.
În visul ei se îneca fratele în mare,
soldații erau sfârtecați de obuze lângă biserică,
femeile, cu pletele legate de șarete, în loc de hamuri.

Și zbuciumul ei mă lăsa dezvelită
într-un ianuarie al lui Ivan.
Și pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă
ca jucăriile agățate de leagăn.

Femeia care îmi spunea la slujbă
să stau cu capul plecat,
tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun și înghețat.

Dintr-o viață de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit.
Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească.
„O să-mi duc viața până la capăt în izbușca asta.”


Își merită parfumul cu miros de cireșe,
ea, cireșul meu de mai,
închisoare călduroasă.

Râde sau plânge, sunt lacrimi
când îi arăt bătrânul parfum.
Parfumul între bătaia de aripă a unui corb
și căderea hulubelor.


Nalba albă (Elmen)

Elmen, pielea mea, neagră insomnie,aș fi vrut s-o ai costum de nuntă.Te-au învelit într-un sac de rafie
cu toate cadânele înecate în Bosfor.
Acum mă strecor -eu, Anișorca pieptănată-,
între oasele tale,te invelesc ca pe un sugar, mort și fotografiat.Sunt mama care te va naște la nesfârșit, Elmen.

Respir adânc într-un colț al șoldului tău,sângele cu catedrale bombardate se varsă în cizme,sângele avatarului cu un nume care ascunde.
Ca să fiu biserică, ați murit voi,
copiii mei de sub nisipuri.
La trecătorii peste morminte sau pieptul meu
cu rădăcini de iasomie,voi mârâi de pe marginea drumului
ca un cinic.

Notă :Elmen. Sub o cruce albastră, din lemn, la mijlocul cimitirului din Periprava.


Într-un loc în care inima voastră moare de frig

Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine,
babica mea, Ecaterina!
Dar cum voi fi eu
carte bună de citit fără tine ?
Cum voi cânta florilor
necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână,
o bătrână ca tine de albă?

Fascinant este
că tu nu știi nimic,
tu nu înțelegi nimic din ce spun eu,
tu înveți un regret omenesc întreg
al drojdiei de plăcinte,
limba neamului meu sângeros,
limba mea, crud sfințită.

Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat
care nici moarte nu se poate numi!
Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea?

Învață repede limba lumii
ca să pot deveni femeie în toată firea
și să-mi spui că nu este rău să mori,
că este Dumnezeul nostru, din izbușcă,
inima mea, Ecaterina mea.


Deținuții merg pe vârful degetelor

Mamă, stai acolo, nu veni,
stai acolo și vezi gâștele cum deoache balta
lebedele cum scrijelesc
cu ciocul de lemn, în gardul apei hieroglife.

Stai acolo, aici cerul este prea departe de om,
cerul de-aici nu este înalt
cât vița de vie din bolta noastră.
Stai acolo, îmblânzește pădurile fără bici,
și apelor spune-le să m-aștepte fără armonică
sau preoți la ponton
căci oricum voi veni.

Cheamă apele și mistreții
în așteptarea mea
cât prăjești peștele
pe spinarea încinsă a calului
înhămat la șaretă
așa cum mi-am chemat eu prietenii din copilărie
atunci când ai născut-o pe sora mea.

Dar, mamă, stai acolo, nu veni!
Aici cerul este prea departe de om
la noi, acolo,
cerul doarme în poala ta,
cormoranii îți torc pe genunchi.
Acolo îngeri, străbuni, constelații, Atlantide, dorm în poala ta, ceasul îți toarce pe genunchi.

Aici cerul nu-l poți prinde de plete,
să-i tragi o palmă
când tună prea tare
trezind puii de rândunică din grajd.
Aici deținuții merg pe vârful degetelor,
și noi, restul, în genunchi
deși nu sunt altare la tot pasul pe stradă.


Unui apus

Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni și regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ține pe suflet
un cuvânt despre om.

Nu știu ce este în seara aceasta imens:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Așa cum nu vom ști vreodată la apus
cine este bufonul care a numit un rege peste noi.

Apusul despre care vorbesc
are umilința de a sprijini o casă mică,
corp din vise de mântuială.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi.

Roșul soarelui nu-mi amintește
de naivele revoluții sau marile lanuri de maci,
dar de un lac, într-un munte de bauxită,
fără valuri, fără adâncimi neatinse,
o liniște pe malul căreia un os de jivină
mai amintește de fire, de fugă.

Apusul despre care vorbesc
a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire.
--------------------------------------------------------------------------------
Leonard Ancuța



Leonard Ancuța, născut la Drăgășani, în 1974. Din 1993, se află în București, unde a urmat cursurile Facultății de Filosofie ale Universității București. Din 1999, jurnalist în diferite medii de presă. Debut editorial cu romanul Control, publicat de editura Tritonic în 2009. De asemenea, are o foarte intensă activitate literară pe net, încununată cu Marele Premiu pentru Poezie al sitului Agonia.ro.



am slăbit maria

iubirea se împuținează în fiecare zi și am ajuns s-o duc rău
nu mai am serviciu nu mai am casă
sînt mai ușor cu cîteva nume de oameni de străzi
ne subțiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene
în fața unui atac terorist
lumea simte asta
bărbații intră în tine vor să lupte cu mine
cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii
femeile-mi simt slăbiciunea
întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă
dar cum să mai pot zbura cum aș putea să mă înalț fără tine
nu știe nimeni cum se sărută de-adevăratelea
să-mi sufle aer cald în plămîni

am pierdut toate viețile pe care mi le doream
dragostea e un stol imens de corbi înfometați peste un cîmp de bătălie
fiecare trup o parte din povestea noastră
s-a adunat toată iarna pe-aici
e ca la waterloo
cînd carnea se împuținează dragostea moare de frig
și pierd puțin cîte puțin din iubire încă un nume al tău și încă unul
mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul
deja mi-e ușor sînt o insulă plutitoare
am oasele tot mai moi mai aerate
cum e ciocolata aia albă cu bule
mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn
fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng
o fotografie din care să arzi bucățele ori de cîte ori
ți-e frig sau te simți slabă

cicatrici din această poveste

viața e o reclamă la moarte. toată lumea cumpără. eu am
aceste cicatrici, le mîngîi le hrănesc, le arăt cu mîndrie femeilor.
privesc mirate, se uită la mine de parc-aș fi venit
din legiunea străină. ele, femeile, nu știu nimic despre mine.
eu merg în urma războiului, pe-acolo pe unde a pîrjolit
și fîntînile sînt otrăvite. un unic supraviețuitor în războiul cu mine.
cam trist. sau cam patetic. dar cine-ar putea să mă judece,
cine-ar putea măsura cît exact am sacrificat din mine pentru mine?
așadar ai plecat teafără. poate chiar zîmbind. și cu ochii închiși
le simt, știu că unde-ai sărutat acum doare. urmele zilelor pe piele
ca după o bătaie cu lanțul. nu se poate spune că nu te-am trăit.

blestemul curcubeului

totul se deschide sub tălpi e o forță fabuloasă în mine
adun tot mai multă viață trăiesc într-o secundă cît într-un secol
și vreau să ard cît mai multă iubire
orice aș spune te-ar face să roșești am nevoie de corpul tău întreg
să-l posed să-l hrănesc să-l umplu cu toate culorile
mările vor prinde aripi se vor revărsa pe noi să ne spele

ni s-a dat iubirea aceasta să o folosim pînă bubuie ceasurile
merg la fiecare biserică și-o sparg ca pe-o bancă
apoi împart iubirea ca pe un strigăt de luptă
toți vor iubi posedați de acest blestem al curcubeului
în fiecare dimineață pînă la moarte îți voi pune în cafea
o picătură de sînge și-o lacrimă

Omul cu 1000 de înmormîntări

îmi plac nopțile
întunericul rece, umed, o apă suficient de adîncă
pentru a-mi da iluzia că nu mai ajung niciodată
la suprafață
și-mi place să mă strîng în mine
ca un lichid galben sub o arsură
pereții sunt departe, patru cascade care se varsă
în cinstea mea

e liniste și se aud numai visele îndrăgostiților
gîndurile vietăților, halucinațiile pisicilor pe acoperișuri
lemnul mobilei trosnind obosit de așteptare
noaptea e un frate mai mare care te învelește
cu o pătură veche
să nu se sperie cei mici
apoi zorii încep să plîngă din cîini vagabonzi
și din brutării ies aburi cu miros proaspăt
semn că e gata

deschid ferestrele larg, sînt ca un preot
care conduce trupul acesta în pămîntul zilei
mă las învelit de uleiul irespirabil
în care înoată păsări mute
în urma mea
o mie de mame își îmbracă pe rînd cadavrele
și se roagă să nu-mi mai mint singurătatea
apoi se oferă adăpost furnicilor care fac noaptea
de atîtea ori mai neagră

cîndva, pe un drum fără margini
o femeie înmormîntată în hainele-i negre
întreba fiecare trecător
nu mi-ați văzut cumva băiatul?
și nimeni nu știa, poate o fi murit mai zicea unul
atunci femeia își ridica fața spre cer și amenințător
spunea tuturor
băiatul meu are o mie de vieți și nu există o durere mai mare
tăcea brusc, tîrîndu-și pașii ca și cum ar pleca
la un priveghi nesfîrșit

da, sunt mormîntul a 1000 de sigurătăți
și nu există durere mai mare

noiembrie

noiembrie
lucrurile importante mor în mine
bruma strălucește de-acum pînă tîrziu
lăsînd în urmă sunetul unei cutii muzicale
și impresia că aici începe alt drum
în cer o gaură un capăt de tunel
umplut cu vid
alt capăt umbra mea

noiembrie
evoluția fluturilor a luat-o razna
în fiecare gogoașă cresc amintiri în care mă pîndesc
cadavre de liliac
acoperite cu pulbere de gheață

spun în șoaptă
mi-e teamă de singurătate
aburul respirației îngheață în miros fad cu cireșe
timpul s-a blocat o clipire
să-ți rețină chipul

mi-e frig hainele astea-s prea mari
mă ghemuiesc în mine ca în bocancii lăsați de un frate uriaș
cel pe care mi-ar fi plăcut să-l cheme emanuel
și nu l-am avut niciodată
să mă ia în brațe în clipele astea
să mă ducă dincolo de șoseaua în formă de gard
să mă apere de mine însumi

noiembrie în piele de cățea flămîndă
vicioasă
durere identică în sine și cu sine
o cățea care-și leapădă puii în venele mele
transfuzie perpetuă cu nervul iertării
din ochiul fratelui meu nenăscut

noiembrie
cît vara cît anul care vine
noiembrie
cît o rugă neîmplinită

noiembrie
nori groși tăiați din ceață de mercur
ploaia interminabilă de cerneală topită
și-o liniște ca atunci cînd îți taci iubirea
sub un stejar ce lasă umbre de salcie

noiembrie reavăn îmi întinerește pe trup
zilele se desprind asemenea frunzelor
uscate în cărți răvășite de vînt

noiembrie
din fum de țigară compun cîntece
pentru furnici
și viața e mucegaiul ce stinge o gutuie

azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume

și a fost bine. nu deosebit, nu scântei, nu focuri de artificii.
a fost minunat la modul cuminte, așa cum i-ai oferi unui copil o bomboană de ciocolată.
azinoapte am descoperit apă în toate femeile din lume.
și era bună. nu foarte rece, nici extrem de limpede.
a fost proaspătă, așa cum e o sărbătoare câmpenească pe care o găsești într-un flacon de sirop de tuse
azinoapte m-am întîlnit cu mine în toate femeile din lume
și eram bătrîn. așa cum sunt toți oamenii când află că mai au o singură țigară și o moarte de traversat.
azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume.
și a fost ca și cum m-aș fi tăiat cu lama iar sângele meu s-a scurs în toate fântânile.

iubirea este amintirea unui viol

personaje:

eu, tu, dumnezeu, jumătăți de noapte, jumătăți de oraș, oase, chipuri, medici, piane, acorduri, răsărituri, apusuri, amintiri, fîntîni, frumosul, esteticul, un cîine orb, o mică euglenă albastră care îți traversează sîngele atunci cînd îți aduci aminte de mine, vîntul, un poet, o inimă, o voce din culise, cortina

decorul:

jumătăți de noapte înghesuite în jumătăți de oraș autobuze goale ce opresc în stații fantomă urcă și coboară amintirile unor călători sau o așezare neolitică într-o oază la o sută de kilometri de Cairo unde arheologii ar putea descoperi îngropate rămășițele de iubire de atunci cînd ne-am cunoscut

scurtă indicație de regie:

toate personajele sunt pe scenă, acoperite de umbra unei palme uriașe, ca o mînă a unui personaj gigantic, întinsă către ele. lumina cade pe rînd pe fiecare, în timp ce-și spune replica. la final, mîna coboară și toți urcă pe rînd în palmă, ca într-o barcă


eu: sunt proprietarul acestor cuvinte acesta este un poem cu formă fixă
sunt un satyr al sensurilor violez spațiile dintre sunete
le umplu cu alte cuvinte
ca într-un circ al transformărilor
dumnezeu e un cîine bătrîn orb fără dinți care se pre-linge pe un trotuar
dumnezeu se roagă la mine

vîntul: pe oasele mele chipul furios al unui miel pe zidul tău o icoană
pe care o fac să plîngă - am venit pe lume cu un suflet plec cu un altul

alt eu: cîteodată iau o lamă și mă tai pe limbă
las cuvintele să curgă
o sîngerare verde ca fierea o durere ca amintirea unui viol
alteori răzuiesc limba cu un ban
îndepărtez pelicula de celule moarte
și aflu că sunt
necîștigător.

un eu în devenire: uneori visez că am murit doctorii îmi fac autopsia
găsesc în mine toate bilețelele cu te iubesc netrimise toate celelalte cuvinte nerostite
tot ce nu ți-am spus vreodată
inima mea e o cutiuță din lemn de trandafir
se desface în două revarsă melodia aceea pe care am dansat-o neîndemînatec
te-am călcat de multe ori pe picior
acum viața ne calcă pe cap moartea ne calcă pe urme
toți vom ucide cîndva un om cînd îl vom iubi cu adevărat
ne vom înfige în el pînă la plăsele vom locui în trupul lui
asemenea unei muzici într-un violoncel
o simfonie neterminată în durere major

un poet: totul se află ascuns în partitura pe care pieptul meu o cîntă cînd respir
ar putea fi o combinație diabolică de optimi do si fa mi care mută mobila
așa ne cuceresc obsesiile în realitate

un eu posibil: viitorul este o posibilă pasăre emu care învață să zboare
amintirile acestei păsări sunt stelele pe care le-am plantat într-o noapte de singurătate
o noapte în care am reinventat culorile am luat roșul și l-am făcut albastru
albastrul l-am transformat în galben galbenul a devenit violaceu
doar verdele a rămas verde din vopseaua lui ți-am făcut rochie
curgea pe tine ca o lume care ne îmbracă amintirile
pianul mi-a numărat exact cele două bătăi ale inimii
a 35-a sistolică a 36-a diastolică între care m-am îndrăgostit

tu: ne-am regăsit într-o mînă cu zece degete
unde sîngele miroasea în sfîrșit a moarte
am sugruma rațiunea cu toată patima așa cum ne-am tăia venele
să facem schimb de sînge să facem schimb de vieți
doar în ACEST fel devenim frumoși
extraordinar de frumoși

eu: cînd ne vede
dumnezeu fluieră în biserică
plămînii mei sunt la fel cu ai oricărui dumnezeu cînd expir
se umflă piepturile tuturor oamenilor și fix în secunda asta
fiecare își dă seama că iubește pe cineva
și tu spectatorule
și tu privitorule
eu iubesc lumea
dar nu știu cum să spun asta
mai bine îmi pun căștile
ascult sunetul pașilor pe trotuarul acestei vieți
unde speranțele își ridică fusta și cer prețuri exorbitante

o voce din culise: plouă
viața își ridică piciorul din spate

poetul: caut un medic priceput să îmi găsească acea porțiune din creier
unde îmi pasă de tine
aș vrea să mi-o scoată
aș fierbe-o pînă la calcinare aș răzui pereții vasului mi-aș face cel mai adevărat special k din viața mea
să simt cum ochii îmi traversează obrajii
pieptul se deșiră ca un ghem în genunchi pleoapele sunt aripile nevăzute ale unui colibri
mîinile sapă în pămînt
sapă o fîntînă trupului meu
creierul țipă la mine urlă descreierat urlă ca ambulanța urlă

o voce din culise: momentul acela în care ne-am cunoscut ne urmărește ca amintirea unui viol

tu: ai palmele prea mici să mă ridici din uitare și eu nu mai știu a zbura
și buzele tale alunecoase mă pierd între ele ca într-o mulțime teleghidată
o lume indiferentă care nu-mi știe numele
vorbești la telefon și miști cumva din sprîncene
îmi expiră viza în țările ce se războiesc pentru mine adînc în alveolele tale
voi fi curînd o trăire risipită în vîrful degetelor
un trup părăsit de toate atingerile

eu: torn amoniac în cafea și tot dulce îmi pare
acesta este iadul
cu lacrimi ce acordează ferestre trupul violat de pustiu
înlocuiesc lama în aparatul de ras
cu pleoapa

efectul vieții efectul morții bucuria tristețea
îmi sunt totuna cu efectul de seringă
a trăi este o fascinație pentru tot ceea ce nu este în noi
dar în final ajungem neputincioși
ca un baston care nu poate alunga un cîine orb

voce din culise: sunt o fîntînă fără apă
doar cei care știu a bea își vor potoli setea

un eu imposibil: în lumea aceasta sunt oameni pe cale de dispariție
sunt tăcuți și poartă cămăși lungi și albe de hîrtie
uneori se opresc doi cîte doi își scriu unul altuia o poveste
moartea ia forma unei oglinzi
în care omul își citește propria poveste

o voce din sală: dacă aș bea cerneală aș vomita acatiste

cîinele orb: oamenii trăiesc și merg mai departe eu sunt acel ceva întotdeauna aici în acest acum pe care îl percepeți și îl înțelegeți ca o lumină vie
dar trebuie să știți că aici lumina omoară lumina se întoarce în mine ca o pedeapsă
îmi renegă carnea de înger mă îngroapă în aici și acum cu aici și acum mă îngroapă pînă nu mai sunt nicăieri decît în oamenii care caută înfometați lumina pierdută
greutatea lor atîrnă în mine sunt un pendul care spune același lucru la ore fixe
durerea e o mortăciune care mușcă o altă mortăciune

un eu simplu: inima mea este un cazan cu smoală care mi se varsă
în trup

poetul: aș vrea să pot să te uimesc cu o nouă prestidigitație
să îmi ascund inima de tine și să mă urăști
atît de tare încît uneori
să am cinci minute de nepăsare


cortina
--------------------------------------------------------------------------------
Aida Hancer

Aida Hancer s-a născut la 15 martie 1989, la Suceava.
Este studentă a Facultății de Litere, Universitatea București, la secția română- engleză, și la secția de Literatură universală și comparată din cadrul aceleiași facultăți.
Activitate literară: prezentă în majoritatea revistelor literare din țară cu grupaje de versuri (România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Steaua, Luceafărul, Dacia literară, Tribuna etc) sau articole de critică.
Participă, timp de doi ani, la festivaluri și concursuri de literatură din toată țara.
Dublu- debutează editorial în 2008, în urma a două premii , al editurii Vinea și Premiul Princeps Edit la Festivalul Porni Luceafărul- Botoșani, cu volumele Amadiada(Iași) și Eva nimănui(Vinea, București)


Premiul Fundației Luceafărul pentru debut, 2008
Premiul Ronald Gasparic pentru volumul Amadiada, Iași 2009
Premiul Avangarda XXII pentru Eva nimănui
Recent nominalizată la Premiul Național Mihai Eminescu pentru debut în poezie
Prezentă la Congresul Național de poezie- Botoșani 2009
Prezentă la Colocviul Național al tinerilor scriitori români, ed a III-a, Alba Iulia 2009



Cai încă murind

multe filosofii ale noastre sunt urechi de copii
care omoară în lume ecoul
sau și mai bine
credem în oameni murind
numai pe noi ne credem până la capăt
și sângele nostru stă să se roage
la oricare pas

dar nu spune nimic
trăim abuziv în corpuri care nu spun nimic
decât
trage cu arcul cine mai poate
trage și se întoarce în sine
cu fața la coapsa de argint
a lui Dumnezeu

trăind pe spate cu lumea înfiptă în șolduri
trăind cu pământul pe umeri
ni se rod genunchii și
ne rămâne în noi numai
sânge din sângele altora

există răbdare pentru liniștea noastră
și vrem s-o trăim
să nu se spună că
în noi carnea a făcut ce-a putut și apoi
s-a retras




eterne

I
după ce se va scrie poemul acesta eu voi fi deja
groapă
și-n mine se vor arunca ceilalți ca într-o gură de animal
în care-ți pui credința
prima gură de animal care nu-ți poate cuprinde carnea
palmele mele se vor uni jos de tot
se vor încăiera cu moartea
moartea va refuza războiul și-mi va cere
să pierd cu dragoste
ceea ce oricum pierd
și dacă aș pierde cu dragoste ceva
aș cere să mă pierd pe mine fiindcă o groapă
întotdeauna îmi amintește de alte gropi
și în gropi stă ascuns Dumnezeu

poemul acesta are frică și rușine de oameni
e „gheara mea în lume”



II
gheara este o formă de uitare
o formă de adopție
și totuși nimeni nu iubește pe nimeni
iar mângâierea devine
o lungă apăsare cu degetul
iar degetul este un animal josnic al omului



III
trăind ca să locuiesc pe rând lumile celorlalți
îmi amintesc că e mai ușor
să treci peste faptul că trăind cineva te-a omorât
decât că ai omorât pe alții scriind
și dacă tot e să fii om
de ce să nu te uiți
în fratele tău
și de ce să nu-i scoți pe rând sufletele de carne:inima, plâmânii, șira spinării



IV
e clar
ne-am obișnuit să trăim în lanț
și libertatea latră la noi
și poezia latră
și oamenilor le tace sângele de peste tot
și așa
nu-i mai găsește nici Dumnezeu



pilda bunului frate

cum ar fi dacă într-o zi ți-ai despica fratele
de sus până jos
și ți-ar îngheța în el mâinile
sau te-ai lovi de oasele lui decojite
și mama ți-ar spune n-ai voie de la Dumnezeu
să te uiți direct
în fratele tău
tu n-ai voie să vezi cât de mare e golul
ca să nu-l umpli
cum ar fi să te urci cu genunchii pe pieptul lui
și să te rogi acolo
apăsător
el cu ochii închiși
tu cu pumnii strânși
gata să păstrați fiecare în voi
dumnezeul vostru
până la sângerare

după ce vei fi pus la loc
aerul vechi
în coastele fratelui tău
și te vei fi coborât
de pe despicătura cea mare din dreptul plămânilor
te vei iubi pe tine mai mult
sau te vei sinucide





cronică

„tu dormi draga mea sunt singur am inventat poezia și nu mai am inimă” - Virgil Mazilescu

ei i s-a propus să fie Dumnezeu
și-a refuzat
fiindcă n-ar fi putut să stea liniștită
și frumoasă
numind pe rând până la bătrânețe
un animal două trei
și totuși
ei i s-a propus la un moment dat
în viață
să fie Dumnezeu
a refuzat libera urmărita necrezuta
ființă cu trupul la dezlegat
ca și coasta unei păsări
n-ar fi putut
cum nici acum nu
să vadă un copil care mișcă peștii
murind
pe o cruce
ea ar fi legat toți
toți oamenii de o creangă
și-ar fi atârnat de fiecare câte un înger greu de tot
și de înger câte un animal
dintre fiarele câmpului
de fiecare animal ar fi atârnat câte două gropi
câte două perechi din fiecare
și la sfârșit
de acestea toate
o piatră mare și netăiată
nelovită
dar fiindcă totul
totul în atitudinea ei ar fi fost
salvarea acelui Isus
ea a refuzat
și nefiind Dumnezeu
s-a întâmplat.





psalm

psalmul acesta n-o să urmărească pe nimeni
în mormânt
și n-o să chinuie decât pe acei
care simt că-l au pe Dumnezeu în ei
într-o sticlă
nici un fel de scris
nu mântuiește în fond
și nici un om nu se sprijină de lumea asta
decât într-o bucată de carne
și cine a știut de unde vine
carnea a trăit
iar cine n-a știut
Îl caută acum pe vârfuri de piatră
și nu scriem pentru noi
fiindcă noi avem în vene
zeamă de sare
și pe sare ne modelăm femeile
tot în sare
murim
și nu murim de bunăvoie
ne sinucidem cu încrederea
că după noi
generații întregi vor crede în altceva
și se vor salva
dar când pieptul nostru atinge pieptul
părinților noștri
nu ne mai așteptăm la nimic
și
voi veți săpa scoțând dintre oasele noastre
castroane cu sare

--------------------------------------------------------------------------------
Remus Valeriu Giorgioni

Născut la 2 decembrie 1952, în comuna Fârdea, jud. Timiș. Poet, prozator. Studii: Liceul „Traian Vuia" din Făget (1967-1971), Școala de Specializare Hidrometeo-rologică Arad (1971-1973), Institutul Biblic BIMI (1994-1998). Profesii și locuri de muncă: tehnician hidrolog la Stația Hidrologică Lugoj, redactor la ziarele: „Lugojul", „Actualitatea lugojeană", „Actualitatea" și la revista „Banatul". A colaborat la: „Orizont", „Ateneu", „Luceafărul", „Transilvania", „Tomis", „România literară", „Steaua", „Ramuri", „Orient Latin", „Arcade" etc. Volume publicate: Te caut, poezii religioase pentru copii, Oradea, Editura Metanoia, 1991; Din rostirile pelerinului, poeme, Oradea, Editura Metanoia, 1992; Pelerinul... Alte rostiri, versuri, Oradea, Editura Metanoia, 1994; El-Ariel, basm în versuri, Oradea, Editura Metanoia 1995; Norul de martori, versuri, Timișoara, Editura Marineasa, 1996; Fâlfâiri de aripi ale păsării colibri, poeme-haiku, Lugoj, Editura Autorului, 1997; Te caut, ediția a doua adăugită, Editura Multimedia, 2001; Apartamentele spaimei, proză scurtă, Danemarca, Editura Dorul; Briciul Dalilei, roman, Timișoara, Editura Augusta, 2001; Mașina meloterap, poeme, Timișoara, Editura Brumar, 2002; Un suflet ectopic, poeme, Timișoara, Editura Brumar, 2003; Crucișătorul Poema, poezii, Timișoara, Editura Brumar, 2005; Pe aleea cu incunabule, Timișoara, Editura Marineasa, 2005. R.V.G este prezent în volumele colective: Viorile cetății (Timișoara, 1979), Permanența speranței (Timișoara, 1981), Cartea poeților (Lugoj Press, 1994). Traduceri ale versurilor lui R.V.G.: Kereslek Téged/ Te caut, traducere Lidia Fülop.

Referințe critice

În volume: Olimpia Berca, Dicționar al scriitorilor bănățeni, Timișoara, Editura Amarcord, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori și lingviști timișoreni, Timișoara, Editura Marineasa, 2000.

În periodice: Ion Gheorghe, „Luceafărul", 26 mai 1984; Alex. Ștefănescu, „SLAST", nr. 23, 1985; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992; Alexandru Spânu, „Luceafărul", nr. 31, 1995; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992;Gheorghe Grigurcu, „Contem-poranul", nr. 7, 1995; Constantin Buiciuc, „Steaua", nr. 7-8, 1995; Constantin Buiciuc, „Reflex", nr.4-5-6, 2003; Ștefan Manasia, „Tribuna", nr.18, 2003; Olimpia Berca, „Reflex", nr.7-9, 2006 ș.a.

I don’ t believe

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea
(răcoarea splendoarea imaculării)

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea
(pe cărărui de munte
mari deșerturi de gând)

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea
(un car cu stele trecând cu troznet pe cer)

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea
(prăpăstii de vorbe pe coama de deal)

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea
(pe funduri de iezer hălăduiri)

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea
(o cârtiță scormonind pe sub veac) nu

Nu cred că știi ce înseamnă tristețea!
zise omul sărac


Semnul de taină
lui Mihai Ursachi,
in memoriam

Aproape aproape e ora
Când înflorește pe cer
Soră cu aurora
Rosa caelesta

Trandafirul de peste fire


*
**
(Traiectoria Rozei către Poem)

Iar lemnul de trandafir carnea Rozei
Săpat e în semne și cântec
Printre rune-ruine
Aromitor

...Trandafiri
Ai iubirii de mamă
Ridicați dintre riduri transplantați
Într-un câmp de mohor


*
**
(Omul nalt și alb
cu vioara sub braț)

un vioi călător
prin obscuritatea obârșiilor,
Primordialul omul arhetipal

coboară scara cerului
treaptă cu treaptă
învestmântat în fulare de stele

pe lângă căruța de foc
bidiviii de ceață
pasc liberi (în jurul navei...)
în limpede dimineață


*
**
(Omul nalt și alb
cu vioara sub braț)

...mai apoi se blindase
în armurile unui nume
în măsură fiind să numească
la rândul lui celelalte
viețuitoare
iar despicându-l Zeul în două
lumea s-a - frumos – rotunjit
prin coapsa femeii:
a douăsprezecea coastă


*
**
(Omul nalt și alb
cu vioara sub braț)

îngerul suflă spre dânsul
ca spre o flacără de magneziu
iar sufletul pâlpâie-pâlpâie
lampă

abia atunci văzu diferența
dintre flux și reflux
și mareele mării interioare...

îngerul suflă spre dânsul
iar sufletul iată-l descuamează desfoliază
și se cabrează se înalță în zbor
ca un păun ca un
flamingo cocor


*
**
(Omul nalt și alb
cu vioara sub braț)

firișoare de sânge
prelinse
de sub altar
se scurg la vale curg râu
înconjoară planeta într-o rețea

iar mult nu este nu va mai fi
și Cel ce vine ce vine ce vine
va veni
și nu va
zăbovi!




***

Iată și seara de vară
Cum se lasă ea peste lume
Ca slava lui Iahve pe cort
Un montgolfier de cuvinte pe inima mea!


Cimitirul din sat

n-am mai fost de multă vreme
la cimitir! (zice mama; iar tata)
nici să nu mergi degrabă:
este acolo la poartă
-un rug rău
care te agață te poartă
pe unde vrea el peste doline și dealuri
și nu te mai lasă
nu te mai lasă defel
să te întorci iar
acasă


Dincolo

Iar întâmplarea aceasta a vieții
Îmi amintește mereu cu înfiorare
De cartonul expus în geamul
Femeii în vârstă
Pe lângă casa căreia
Trec zilnic

...Pe care scrie pe care scrie
Un text
Ca o poezie:

Bate
Tare
Sunt
Dincolo!


*

O muzică stranie își desfășoară
Peste grădini și case corola
Peste oameni
Îngeri și păsări și nori

…Și dragostea ta
Încercuindu-mi sângele
În petale de flăcări






Dar dragostea?

Presentimentul prezenței tale:
Zornăit de petale
Pe pleoape
În suflet - de aripi - un stol
... Dar dragostea?

Apropierea ta
Ca un clocot de clape...

Priveliștea ta întreagă,
Sentiment de confort interior
Dar dragostea dragostea? Unde
Să fie unde se-ascunde
Ea!


Pădurile crepusculare
lui Cristian Șișman, in memoriam

un crâng năvalnic brăzdează amurgul
apele tâmplei curg spre zenit

...îmi amintește fântâna
copilăriei, stelară
ca o lacrimă uriașă împinsă pe câmp
până sub orizont departe

și albastre zăpezi (pe atunci
zăpada devreme pe ram aprindea
felinarul!)


Duhul Cărții

Când am deschis ochii în
dimineață
camera se lumină subit –
iar ochii tăi faruri
se alungau după duhuri tenebre
prin încăperea umbrită
curgere de monade

Iar către ziuă
mă auzisem strigat în vis
auzeam voci din cer – mă convoacă
la înaltul conclav… îmi ziceam
și eu nu știu parola indicativul
acele atât de necesare cuvinte de trecere!

iar grinzile cornii și stucatura casei
trozneau
de parcă pe coverta unei corăbii
ne-am fi aflat

...când apăru în zbor repede
Duhul Cărții
Omul-pasăre Gabriel




Pergamentul viu

Când iei în mână o carte
și atingi prima dată
epiderma ei simțitoare fremătătoare
parcă auzi dureros
scâncetele animalului din care-i croită
hlamida coperții

te întrebi nedumerit și înfiorat
au mai zis-o oare și alții
aceasta

Au zis-o mai bine și mai frumos??



Poemul celest

Cu toate că-ntr-o bună zi am să fiu
Fecior de-mpărat... pe-aceste dure meleaguri
Neam de neamul meu nu
A fost bogat! (ne naștem
Cu pumnii strânși
Și plecăm din viață
Cu palmele goale
Împreunate pe piept)





SETEA SAMARITENCEI (Dialog Om-Fântână)

„Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria (Iisus) a ajuns lângă o cetate… numită Sihar… A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Dă-mi să beau! i-a zis Iisus… Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice Dă-mi să beau…” (Ioan 4:4,7,10)

Dă-mi să beau! strigă Omul - Fără ciutură?... Și apa atât de adâncă?!...
Dă-mi să beau, că de nu
Lespedea asta grea ca o piatră tombală stelă funerară
Peste tine voi prăvăli! - Cum, nu vezi
Că sunt astupată cu crengi și gunoaie și cât
De prinsă-s în bălării?... De nimic nu voi ști
Setea până
nu-mi voi
potoli! - Vai de sufletul meu!
(Fântâna se tângui) nu este-n-a fost-nu va fi călător
Pelerin sau hagiu truver trubadur sau aed
Care să treacă pe-aci fără să arunce
În mine cu pietre… și ce să mai zic de copii!

„Femeia samariteancă i-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?... Ești tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov…? Du-te, i-a zis Iisus de cheamă pe bărbatul tău și vino aici! Femeia a răspuns: N-am bărbat.” (Ioan 4:9,12,15,16)

Dă-mi să beau! strigă Omul… (Dar ce amestec aveți
Voi iudeii cu samaritenii?) … Eu îți cer astăzi
Puțină apă din găleată deși nu mi-e sete – curând
Voi bea întreg amarul dintr-un burete! azi încă aștept
Omenirea întreaga la mine să vie s-o strâng la piept că Eu sunt
Apa Vie!
Dacă din toată inima o dorești am să ți-o dau și ție!
(De ce mă duci cu preșul Iudeule, fântâna nu are nici ciutură nici
Cumpănă și-i atât de adâncă! de unde dar
Ai putea Tu avea
Apa aceea?…) Eu scot apă din Stâncă!

„Iisus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa… se va preface în el în izvor de apă, care va țâșni în vieața veșnică. Doamne, i-a zis femeia, dă-mi această apă…” (Ioan 4: 23,14,15)

Dă-mi să beau!... nu mă voi clinti
De lângă tine atâta vreme cât voi mai simți
Fremătând sub picioare cămările de răcoare! – Vai mie! (Fântâna scânci)
Trei țâțâni m-au lăsat
De curând din cele șapte ce frăgezimi
Dintre brazi ozonați mi-aduceau cu arome de frunze vii
… Acum
Toate zac înfundate-n nămol sufletul mi-e gol… vezi tu bine
Că nebun de legat în nămolu-mi uscat
E cel ce în mine apă mai cată! cum mă aflu surpată de vânturi și ploi…
Năruită sub bălării
Bolovani murdărie… și-apoi
Apă bună de-aș da dup-un ceas
Te întorci înapoi; să mă chinuiești; să mă biciuești…
Scociorînd cu ciutura în noroi aplecând la pământ
Cumpăna spinării mele bătrâne!
… CÂND IZVOARELE VII
Numai tu-numai tu-numai tu
Numai tu le deții pe când eu
Șanțuri puțuri și ploi…



A VENIT TOAMNA sau
leșinul stării de grație (elegie disimulată)
„A venit toamna…/ Acoperă-mi inima cu ceva….”

A veni iarăși toamna iubito!
acoperă-mi sufletul cu un pled
de cuvinte netrebnice cuvertură
de verbe-adverbe-proverbe
un unguent de sentimente emoliente…

(ooo și această moarte elegiacă
în arborii toamnei! Pecingini
de bronz aurit mana viței-
-de-vie care s-a prins și a odrăslit
pe ventriculul stâng și un auricul
un râu de blândă melancolie
circulând prin podișul carstic
al cutiei mele toracice – când piere-n
pământ
când răzbate la suprafață… dulce împotmolit
în vena mea cavă sau în vena azigos)

A venit toamna iubito ca o părere
de nori azurii de kalos thanatos – adie
dinspre babe și sfinx din bucegi
și parâng
Îmi înfășor într-însa trecutul
și-ntreg sufletul meu obidit
fir de paing pe-un mosor de miere

(ooo și aceste culori descompuse multi
plicate
în tonuri mii și nuanțe
aruncate din cer peste versanții de purpură –
soarele în crepuscul un monstru atlantic
bălăcindu-se-n râul de mir
rumoare de aur și un bănuț
luna de aur vechi…)

…Am zăcut-așteptat-am valsat
nopți întregi pe cotoarele cărților
risipite în mine -ruine
pe runele verii cu strălucirea aplatizată
(surdină
la pistonul exuberanței)

… A sosit (în sfârșit!) toamna
De când o aștept
s-au tot adunat pe fața de masă
și pe tăblie citate pictate
din marc aureliu și epictet
Iar frunzele moarte căzute
și adunate
într-un consiliu de coroană postum
și ultrasecret
îl acoperă îl acoperă
deplin și definitiv pe poet








--------------------------------------------------------------------------------
direcțiunea revistei
Nicolae Silade, director
Constantin Buiciuc, redactor șef
Mircea Anghel, redactor șef-adjunct
Nicolae Toma, secretar de redacție
Gheorghe Busuioc, Marian Uță, Cornel Drinovan,
Ela Jakab, Oana Izbașa, Remus Valeriu Giorgioni


--------------------------------------------------------------------------------



Redacția ACTUALITATEA LITERARÃ
Lugoj, str. N. Bălcescu nr. 6, Tel. 0744/575.853;