Cum treceam printre oasele feței,
nesăbuit cum eram, cum lunecam printre muguri
și gresia frunții, și cum pe poteci călcam
Araaratul cu talpa, am auzit o seamă
de glasuri, glasurie erau!, și grele
ca umbra de munte
și mie îmi vorbeau cu grele cuvinte:


"Te-am văzut și pun mărturie!, te-am văzut
la piatra din Babel, legănai cuvântul
cu arca, temător să nu pierzi lumea
în feluritele ziceri, strigai totul
cu un singur cuvânt, să nu-ți fugă țărâna-n
deșert, să nu te pizmuie-n alte cuvinte
norodul suflării."


"Te-am văzut cum râdeai de noroade,
în sicriul vorbei tale ferecându-le,
și cum ucideai glezna și plopul te-am văzut,
despre un plop și o gleznă secretă vorbind.
Glezna cum că nu este, ziceai, aduceai mărturie
o piatră, un paloș, un surâs
întins peste ape ca un pod prea trufaș."


"Doamne! Cine pune mărturie pentru
jalea mea că pier în prea multe cuvinte,
că rătăcesc printre jivinele lor tăinuite ?!"


"Te-am văzut, mi-am răspuns, și te voi pune
la cazne, te voi pune să spui cum era
în mia de ani de atunci, să spui, te voi pune,
cum ridicai peste cântec regate de pietre,
cum pizmuiai leii și steaua lor blondă,
din alte glasuri și limbi cu vorbele tale
cum retezai chiparosul..."


Și cum treceam printre oasele feței
parcă am zărit o lucire de noimă:


"N-am fost eu, a fost tot ce a venit
până la mine cu drumeți de tot felul!"


Doamne, când fost-am în Babilon, și ce slujbe
am avut, dacă-n preumblarea de seară
de mine însumi hulit sunt și nu mai înțeleg
de ce-i măceșul frumos când peste el
cade raza ca un picur de sânge...


Atunci o mână deschise-n lutul pașilor mei,
până la mugurii mersului deschise o carte de lut,
semne de lut strălucind și pierind în inima ei.
Cerca-voi afară să trag din cele de care
aminte îmi aduc.
Sunt zece tăblițe, zece țărmuri
sub zece dragoni de lumină. Pe moarte, dragonii,
Cetitorule, dar amușinându-ți blândele mâini:
mrene de argint sub năvodul feștilei,
sub omătul de aer străvechi...