Era cândva un pictor. El s-a născut și a trăit într-o familie foarte de treabă – cu părinții, fratele și sora sa. Desenul era patima lui – de când se ținea minte, îi plăcea să deseneze. Mai întâi – cu un creion simplu, apoi cu creioane colorate, cretă, bucățele de cărbune, de cărămidă, pietricele roșietice, pe care le găsea uneori în albiile uscate ale pîpîurilor... Pe urmă părinții i-au cumpărat acuarele – și el desena cu ele case, oameni, animale... tot ce vedea în jur cu ochii săi mari și uimiți se copil. Toată această lume mare și minunată. Cu timpul, el creștea, iar împreună cu el creșteau și tablourile lui. S-a învățat ușor să picteze în ulei, și toată lumea zicea, că îl așteaptă un mare viitor. Familia se mândrea cu el, iar prietenii și cunoscuții îl iubeau pentru firea lui deschisă și bună.

Pe când avea 16 ani el s-a îndrăgostit, și dragostea lui era reciprocă. El și prietena lui erau nedespărțiți – împreună învățau, împreună se plimbau prin oraș, împreună desenau peisaje la aer liber, împreună creșteau. Din adolescenții stângaci de curând ei s-au transformat într-o frumoasă tânără pereche. Deja își făcuseră planuri de căsătorie, dar... s-a întâmplat ceva neașteptat și groaznic. El s-a îmbolnăvit grav, și maladia a atacat creierul. Treptat, tânărul a început să piardă vederea. Și părinții, și iubita erau alături de el, susținîndu-l, el însuși nu pierdea încrederea și curajul nici odată. Medicii au făcut tot posibilul, ca să învingă boala și să-i păstreze vederea, dar n-au reușit. Pînă l-a urmă, el a orbit definitiv și părinții l-au luat acasă. El, care era îndrăgostit de mic copil în lumini și umbre, în toate culorile și frumusețile lumii, care adora liniile și formele obiectelor, volumul și adâncimea lor, acuma trebuia să învețe a trăi într-o beznă deplină. Era greu, fiindcă trebuia să țină minte mereu, că este orb. Imaginația de pictor i-a fost de mare ajutor, astfel închît s-a deprins cu ușurință să se deplaseze prin apartament. Dar era un lucru mai grav ca orice: maladia continua să-i tocească dinăuntru creierul, și nu exista salvare.

Cu încetul, iubita lui a început să se îndepărteze de el – trebuia să învețe, să-și perfecțponeze abilitățile și măiestria de pictor... în fine – trebuia să trăiască o viață normală de femeie tânără... să se căsătorească, să nască și să crească copii. Într-o zi ea l-a telefonat și i-a spus, printre lacrimi, că în curănd se va căsători. Ea plângea în receptor, îi cerea iertare și spunea, că n-să-l uite nici odată... iar el plângea împreună cu ea... I-a spus, că o înțelege și o iartă.

Au trecut mulți ani. Ea disparu cu totul din viața lui, doar mamă-sa uneori îi povestea, că a devenit o pictoriță de succes, că are doi copii și e fericită în familie. El se simțea consolat într-un fel, că dragostea lui cea mare a realizat ceea ce el nu reușise, dintr-un crud și absurd capriciu al sorții. Era sigur, că o parte din sufletul lui tânăr cobtinuă să trăiască în inima și mintea iubitei, iar visele lor de altădată au o continuare, pe când el continua să trăiască într-o beznă absolută, iar creierul lui se stingea lent. Dar mai era sigur, că înainte de a muri vedrea îi va reveni... pentru un scurt timp, dar va reveni.
Într-o dimineață el s-a trezit și a deschis ochii. Primul lucru, pe care l-a văzut, era o lustră mare de cristal... cristalurile se clătinau ușor într-un flux de aer proaspăt, care venea din fereastra deschisă, iar razele soarelui aruncau sclipiri multicolore în toate părțile. Iepurașii de soare se fugăreau pe plafon, pe pereți, iar el îi urmărea cum se zbenguie, pe deplin fericit. De odată avu impresia, că cineva îl privește... întoarse capul și văzu pe peretele lateral un portret în mărime naturală. Înainte pe acel loc era un peisaj, pictat de el în tinerețe. Iar acum... din acel portret îl privea iubita lui de altă dată, care cu mulți ani în urmă s-a căsătorit. El ridica încet ochii, contemplând cu un sentiment ciudat – un amestec de durere dulce, de admirație și tandrețe, fiecare cută de pe rochia ei albă de mireasă, frumusețea dantelelor măiestrit lucrate... văzu mâinile ei grațioase, care țineau un buchet mare de trandafiri. Þinea bine minte aceste mânuțe gingașe, de parcă totul s-a întâmplat doar ieri. Trandafirii nu erau albi, ci galbeni... și îi trecu prin minte, că nu există pe lume flori mai frumoase și mai triste, decât trandafirii galbeni. Sunt atât de calde și solare aceste flori, dar din inima lor parcă ar unlui în eter o umbră de tristețe. De asupra trandafirilor se rotunjeau umerii ei albi... gîtul perfect, bărbia micuță, dar indărănbică, cu o gropiță cochetă la mijloc, gurița zâmbitore, pe care o sărutase de nenumărate ori. În sfârșit, făcu un efort aproape peste puterile lui, ca s-o privească în ochi. Ochii lor s-au întâlnit, ca într-o realitate dublă, într-o atingere de priviri aproape materială... Ea îl privea tandru, cu o privire de femeie îndrăgostită și fericită, deși în adâncul ochilor ei se ascundea o tristețe nemărginită. „Și eu te-am iubit întotdeauna...” – a spus el încet. Continua s-o priveacă în ochi, cu sufletul la gură, cu corpul crispat de durere și fericire. O privea din răsputeri, neluând în seamă lacrimile... știa, că atunci, cănd el va închide ochii, totul va lua sfîrșit. Toată viața lui o punea acum în această ultimă privire.

Așa și nu a mai aflat, că acesta era un autoportret – iubita lui l-a pictat în prima ei noapte de căsnicie, iar apoi la dăruit mamei lui. Știa și ea, că vederea i se va îtoarce, pentru un scurt timp, pentru ca ei să-și poată lua rămas bun, unul de la altul.