stau cu timpanul lipit pe peretele de oglindă
parcă un respirat în zig-zag
ca un foșnet între mătăsuri albe
zgârâie liniștea de sub sticlă

cine doarme sub velință de hidrargil
cine oare tresare, visându-mă
cum, cernite de cremene, îmi freamătă mâinile
pe flinta rece

cine, sub dale de marmură
mă cutreieră pe holuri nesfârșite
în castelul somnului meu
așternându-și pașii pe dedesupt

cine, alb, tavanul, cearceaf pentru îngeri, îl crapă,
vătuind apoi fisurile dintre continente de var
cu oceane albastre de cer