poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-24 | |
Neliniștea unor timpuri
de Dan Ionescu La editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, poetul Ion Cristofor a publicat de curând un volum de poeme. În ciuda titlului în latină: Angore et taedio, filonul tradiționalist, etalat in omnibus quis, în afară de rimă, are cauză în nostalgia locului natal, precum la Ion Pillat, dar la Ion Cristofor, secvența-i mai tristă și tonul elegiac, întrucât aspectele patriarhale nu sunt repetabile și nici preluate sporadic, spre a fi retrăite în fel contemporan, deci alterat, de către generații: „Cât de îndepărtate sunt serile bătrânelor lucruri mi-ai șoptit / în ceața ce tocmai ne înconjura ca o oaste // Încercam să adorm înaintea luminii stelelor / dar umbra vântului nu ne dădea pace / oracolul vorbea pe muțește în crâng / în tăcerea lui se auzeau șopârlele foindu-se“. Dezgustul, asemănător poeților flamanzi, devine măsura antonimă, dar echivalentă ca volum, prețuirii pentru spațiul rustic. În cartea Lauda somnului, Lucian Blaga imagina un regres din aparența fizică în esența eclozionabilă din sângele părinților, pentru a te salva pericolului de a diminua misterul prin cunoașterea rațională. Cu ajutorul metonimiei, Ion Cristofor scrie despre un refugiu inedit din fața vicisitudinilor și are următoarea previziune: „Poezia se retrăgea ca somnul în venele poeților duși / acum e ceasul în care toate dicționarele tac pline de mâl / și nu se simte decât moartea adiind printre straturile cu flori“. Elogiul satului implică al doilea sens al cuvântului „angore“, de „grijă“. Veșnicia care s-a născut la sat, despre care afirma Lucian Blaga în discursul rostit cu ocazia primirii în Academie, acum este fragilă din cauza extensiunii urbane, însă legătura dintre om și natură subzistă dificultăților: „Sub grinda de lemn / cariul îți povestește sfârșitul // Tăcut frângi bucata de pâine la cină / și-n frângerea ei se aude foșnind lanul de grâu / dintr-o vară îndepărtată / și glasul femeii pe care nespus ai iubit-o / tăind cu secera spice de aur / adunate de un copil ce răspunde la numele tău“. Într-o lume de cămătari, totuși poetul își respectă foarte mult rostul „tremurând ca flacăra / ca țapul în rut / deasupra unor versuri neterminate / biet chiriaș pe câteva hectare de melancolie“. E o sforțare în toate regnurile de a-și menține condiția. În spatele acestui efort, acționează o memorie atavică, dacă influența ei scade asupra unui exemplar din specie, alterându-se în confluențe, atunci revigorarea survine dinspre forțe intermediare cosmosului și pământului: „vântul se sfâșie și plânge / pe umărul arborelui / implorându-l să rămână arbore“. „Focul“ e o metaforă pentru spiritul impasibil la efemeritate: „Și focul interoghează oasele noastre bătrâne“. Într-un „poem pentru tine“, Ion Cristofor face un exercițiu de ficțiune, în urma căruia uzul senzațiilor trebuie să fi salvat timpului neantizant și despărțirii comensurabile în kilometri, de iubită, iluzia cea mai apropiată de concretul prezenței: „visez la părul tău plin de struguri și stele // îmi pare că sunt un fluture galben / ce pâlpâie pe sânul tău // un râu ce cară lingouri de aur / și mătură bănuții de argint / în hăul nopții“. Cel mai frecvent procedeu stilistic este personificarea, având ca obiectiv refularea suferinței. Unele amintiri sunt transcrise cu sensul lor profetic: „se înserează îmi spuse / și norul de pământ îl acoperi deodată cu totul“. Substantivului „tatăl“ îi lipsește adjectivul pronominal posesiv. Ne este sugerată fie o referință la tatăl ceresc, fie detaliul că, dintre acele atribute complete care ilustrează divinitatea, unul va fi aparținut părintelui evocat. Privit din alt unghi, textul „Din memoriile nescrise ale tatălui“ conține un tâlc: să nu devii peste măsură captivul trecutului. Vorbind mereu despre aceleași întâmplări, s-ar putea ca prezentul să urzească din ițele realității, consecința similară, dar fatală, a uneia dintre ele, pentru a te elibera definitiv de curiozitatea stranie: ce s-ar fi petrecut cu tine dacă ai fi fost mai aproape de centrul exploziilor vizualizate pe front. Ion Cristofor realizează contraste de tip suprarealist: „vapoarele ancorează în grădina unui pitic“, „cineva răsplătește minciuna cu medalii“. Efectul stilistic este asigurat și de anumite corespondențe care generează iluzii de transcendere a propriului regn. Asemănarea prin culoare devine pretext pentru o frunză în cădere „să-ți ia locul inimii“. În pasiunea opozițiilor și a variatelor analogii, în mijlocul unor versuri de echilibru estetic, se părăsesc firave umbre de cinism: „în geamul nașului se-aprind candelabre / se ridică averi și pahare / dulce e limba vițelului în palma cu sare a stăpânului“. O strofă din poemul Senin amintește de lexicul din opera Remedia amoris a poetului latin Ovidiu: „Senin intri în noua tulburea zodie / ca păstorul ce pune jungherul / la gâtul berbecului gras / târât pe trepte de piatră / sub primele stele“. Revista Scrisul Românesc, Nr. 11 / 2009 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate