Poem ciudat de simultan cu timpul în care a fost scris


Eu aș vrea, de pildă,
să vă spun,
dacă-mi aduceți ceva bun,
cât de mult ne ofensează,
așadar,
imoralitatea-n public
și câtă plăcere, ce dar,
când o trăim, egoist și anonim,
în particular!


dar cât de fericită este lupta
căreia îi cunoști înțelesul!


lumea a plecat desculță la întâlnirea cu doi domni,
pur și simplu s-a îndepărtat…
vai mie, celui care sunt măgulit de zilele și de anii mei!


între mine și ea,
trimis de cineva,
există un foarte curat agent de legătură  timpul,
personaj deja istoric,
căruia nu-i mai trebuie nimic,
nu are nici cea mai mică pretenție,


bea lumină și mănâncă mișcare...
de unde e mult întuneric, el iese însetat.
și are atâta inocență! îți vine să-l mănânci de viu.
prin el schimbăm și noi înțelesuri,
plus alte secrete fără de care nu știu
dacă am putea să rămânem neatârnați de păreri și de oameni
în această construcție,
despre care nimeni nu ne-a întrebat
ce părere avem.
și a rămas neatârnată de acele forțe
care fac, prin univers, trotuarul.
într-un moment de intuiție, clarviziune, instinct, luciditate,
nici eu nu știu exact, am înțeles că aceste informații
îmi sunt necesare doar mie.
lumea, oricum, a plecat…
nu e lângă mine, doar în acea situație ar fi însemnat ceva.
din toate părțile mă apucă veselia.
deși îmi este dor de feciorelnica lume,
am înțeles ceea ce altora nici nu le-ar folosi la nimic.
podoabele ei îmi trezesc amintiri și imagini.
cândva, puteam atinge totul, asta venea din simplitate.
nici lumea nu dorea să obțină ceva de la mine, la schimb.
să nu-și deschidă tainele degeaba…
dați-mi să beau, ca să o simt aproape!
lucrurile simple sunt tot timpul departe,
dar mult mai aproape decât eticheta aceea,
căreia i s-a zis absolut.
veselia mă eliberează treptat, ca o anestezie.
deja pot acum să îmi mișc picioarele, mâinile și visele.
pentru restul, aștept!