Condamnarea mea în acest tablou
cînd iarna e o frunză de sticlă
cu buzele răscoapte după fiecare uitare

oamenii
se transormă-n păsări de noapte
prin brațele noastre întinse


mi-e teamă de spațiul
în care mă vei reconstrui
din oasele mele poduri
devorîndu-și trecătorii
venele într-un mănunchi de străzi
pustiite și degetele de hîrtie
îngălbenind marginile orașului
unde se-ascund cerșetorii poeți
lîngă un pian fără clape



prima amintire e un gard
pe care-mi plimbam mîinile
memoria ca o veioza luminînd mijlocul ploii
știam oricît din mine
sub pleoape se scutura un praf greu
așa cum devine sufletul într-un ochi de apă



timpul
- corăbier despărțind
morțile noastre nenăscute -
îmi las trupul să cadă
umbra e un călău așezîndu-mă
între punctele cardinale din vis.