prin radio curge muzica, curge lumea și curg
emisiunile matinale despre teatru
e jazzul lipicios care rămâne pe lucrurile
lăsate la-ntâmplare și e
vocea unui crainic
prelinsă în cadă
prin gaura de vid
spre țevi și spre
subsolul orașului și spre
centrul pământului
unde se locuiește înfășat
în magmă.

prin radio trec, prea repede poate
și prea ușor ca printr-un gât de pasăre, trec
războaiele și veștile despre Dresda.
trec nume de oameni uciși,
nume părăsite precum casele,
de-acum goale în fond,
un marc, doi oskar, zece lucas și alții
și mulți alții și mai ales,
numele ăla care ți s-a oprit
în minte dincolo de orice
onomastică.

numele ăla subit.

e oare nevoie de atât
pentru a-ți ridica privirea
din încâlcitele goblenuri
într-o dimineață așa frumoasă
că soarele se taie în două pentru oameni
și se dăruie în pumni?

e nevoie oare doar de-un nume
pomenit, așa, poate într-o doară,
pentru a-ți lăsa palma să cadă
alunecoasă-n acul viu
și sângele să fie una cu timpul
să-și bată secunda intensă
pe un acoperiș de moară,
cusut în verde de iarbă
cosită, pe un cer argintiu?

ce simți acum?
trupul nu mai e al tău,
e un obiect ca toate celelalte,
al timpului.
cândva o să plângă, cândva,
nu acum ci cândva, peste o oră poate
sau niciodată. știe el să măsoare când.
cu mâini tremurătoare, tăcute, triste
apasă un buton, radioul se închide.
și ce păcat,
era
chiar în momentul
când începuse
spectacolul de jazz...

el a murit, el nu va mai veni.