Și Mama,-nchizând cartea lui cu mândrie,
Pleca mulțumită și fără să știe
Că-n ochii albaștri, sub fruntea înaltă,
I-ascunde copilul oroarea lui toată.

Asuda toată ziua de-ascultare, supus;
Era foarte deștept, însă ticuri a pus
Pe fața-i o acră ipocrizie.
Pe ganguri umbrite mustind igrasie,
Trecea scoțând limba iar pumnii-i ținea
Pe șolduri; sub pleoape steluțe zărea.
O ușă-i deschisă spre seară; la lampă,
Îl vedeai bombănind tocmai sus, pe o rampă,
Sub un petic de raze călduțe de soare;
Iar vara, învins, cu-ncăpățânare,
Se-nchidea în latrine de răcoare furat:
Medita liniștit, de miros îmbătat.
Când, fără miresmele zilei, grădina
Primea de la luna cea albă lumina,
Așezat lângă ziduri, în marnă-ngropat,
Spre-a avea viziuni, strângând ochii-ncordat,
Asculta viermuind spalierii râioși;
Ca prieteni, avea doar copii flenduroși,
Ofiliți, cu ochi stinși și cu trupul schilod,
Ascunzând mâini gălbui și murdare de glod
Sub straie duhninde ce curgeau de pe toți,
Conversând cu dulceață de tânci idioți!
Iar când surprinzându-l robul milei murdare,
Mama sa se-ngrozea, se schimbau în mirare
Duioșiile-adânci ce le-avea înainte.
Ea avea privire albastră, ce minte!

La doar șapte ani, el scrisese romane
Despre viața-n deșerturi, țărmuri, savane,
Păduri, sori aprinși, libertate vrăjită!
Se-ajuta de jurnale, unde, dulce ispită,
Îi râdeau spaniole, râdeau italiene.
Când venea, nebunatică-n rochii-indiene,
– Opt ani fetița de muncitori număra –
Și bruta cea mică în spate-i urca
Într-un colț, scuturându-și cozile dese,
Atunci el, prins sub ea, o mușca rău de fese,
Fiindcă fata n-avea chiloți niciodată;
Și cu pielea călcâielor vânătă toată,
El lua miresmele ei când pleca.

Se temea de duminica iernii, cea grea,
Când citea, pomădat, din Scriptură-n salon,
La o masă rotundă din lemn de mahon.
Vise noaptea-l munceau, când mergea la culcare.
Nu pe Domnu-l iubea; ci pe oamenii care
Se-ntorceau înnegriți în foburg pe-nserate,
Unde crainici, cu trei lovituri repetate
În tambur, la decrete, stârneau râs în jur.
El visa pajiști scumpe cu freamătul pur,
Cu parfum, flori de aur și mări sclipitoare
Ce unduie calme, sub raze de soare!

Dar cum savura, mai ales, dintre toate,
În cameră-n umbră de storuri lăsate,
În aerul umed și acru, zăcând,
Să citească romane-ndelung meditând
La galbene ceruri, păduri înecate,
Flori de carne în codri stelari presărate,
Derută și milă, prăbușiri, amețeli!
– Și în timp ce creșteau în oraș forfoteli,
Stând singur acolo-n cearșafuri visând,
Presimțea cu putere o velă în vânt!