[notă: În mitologiile vest-africane un „ogbanje” este un spirit care se încarnează în mod repetat în oameni (de obicei copii) doar pentru a muri deliberat și a cauza suferință persoanelor care i-au iubit. Există unele metode magice prin care pot fi îndepărtate blestemele cauzate de acești demoni. Spre exemplu, se spune că unii “ogbanje” au o piatră fermecată, care dacă este găsită și distrusă, previne moartea voluntară a acestora.]


I Aducătorul de ploaie

eu sunt aducătorul de ploaie
aducător de cădere,
apa este limba mea
vorbesc cu cerul-n dialecte
lichide, omitem cuvinte până la tăcere,
îl fluier prin șiroaie ca prin vene
și timpul se ordonează de jos în sus
pe contrasensul ploii.

un bob înmugurit
ce-ncepe,
prescurtat, să-și picure-ntre noi
consoana tare,
rănind buza-mi rostirii,
ciocănind măsele
și-apoi mă bâlbâi cu gura plină
de natură,
cu gura plină
râd
și îmi e inima
suficient un soare
ce dă pe-afară
de raze din belșug.

iar balta
ce se lărgește sub mine e o treaptă,
solniță de vid,
transformarea mea în ocean
să o reflecte,
gazelele nu știu că beau din mine
cu muzică de coarne,
cum să știe dacă ele sunt o zveltețe fugind
prin savanele în care
noi doi, eu și pământeanca, ne iubeam
dând ierburile mai la o parte
la umbră de lei?

eu sunt aducător de ploaie,
eu sunt ploaie,
mă rog la cea
Deasupra-plutitoare.
mă urc la ea când doarme
cernut prin toate umezelile,
plâng amarnic pentru asta,
mă îndoliez anume,
nu rostesc foc o lună
și rostesc luna, să mi se preschimbe foc,

mă duc la ea
îi atârnă mâna pe marginea norului
i se depun ouă în palmă,
de asta plouă uneori ca și cum s-ar naște,
dar nu se naște nimeni,
doar o prefăcută rupere de apă
și mă duc la ea,
se lasă greu rostită, știu,
dar în final o prind,
ea nu-i lichid să mă prostească,
o prind,
scapă păsări din mână,
se duc nebunele, le cresc orizonturi,
și ne iubim dând norii mai la o parte
cum m-am iubit acolo jos
cu pământeanca,
așteptăm și leii
dar nu vin,
plouații pe pământ.









II Orișa cerului

Orișa cerului, înnorată-n tron, sus cocoțată
își balansează picioarele peste capete de oameni,
ea abia ne atinge cu vârful, dar o simțim pășindu-ne în viață hotărât,
stă toată ziua acolo încâlcită în lână până la sânge,
stă acolo și noi îi suntem lână aspră pe piele
și ea s-ar dezbrăca oricând de noi să se îmbăieze
de n-ar fi încâlcită până la sânge
și
nu a observat că am venit, dar
ochiul ei e ființă ce fuge, lustruită de imagini,
alunecă pe margini de cer până se lovește de mine
și
eu, fiind văzut, devin ochiul ei și sunt ființă ce fuge
lustruită de imagini și lunec și mă lovesc de mine
și
eu sunt iar ochiul ei, văzut de două ori, și lunec spre mine
și iar, învinețit de lovire,
ochiul ei și lunec,
continuu
mă lovesc de mine,
mă văd
și sunt
ochi albastru cum are omul alb
și
ea abia atunci mă vede,
mă întreabă
și povestesc:

*noi doi așteptam cuminți în iarbă
buzele ei erau anotimpul recoltei,
culese în căușul buzelor mele;
buzele mele și buzele ei așteptau cuminți în iarbă
și noi cu ele, dacă nu chiar mai cuminți și mai lipiți unul de altul,
când deodată ea musai să-mi arate cu degetul o pasăre în zare, bicefală,
dându-se cap în cap, creier în creier, “uite, o vezi? acolo”
și țuști prin savană când eu mă holbam spre alte locuri, mai cu pene,
leii după ea,
eu după lei,
ea după ce - nu-mi dau seama,
smintită de libertate,
fericită, culcând lumea la picioare
să aibă loc de stat; strigam după ea,
fugeam după ea, ucideam leii,
dar erau prea mulți și creșteau la loc din rană
și ea fugea mai departe, în grota leilor fugea
ca într-un pântec de mamă.*

Orișa bate din palme,
o amuză,
e amuzant, ce să zic, mai ales cum le vede
ea de sus, numărând leii toată ziua,
potrivind câte un leu cu o fecioară
și-apoi numind un om să alerge după acest mecanism.

apoi serioasă:
“n-ai păzit-o bine”
cum nu? n-am păzit-o bine.
n-am păzit-o bine? trebuia, cică, s-o țin
(trebuia?) închisă în colibă.
să-i pun lanțuri la picioare.
(lanțuri?) asta-i prea de tot.
să o ascund acolo să nu mi-o vadă vecinii.
ce treabă au vecinii aici?
„vecinii au ochi.”
știu bine că au.
ei sunt un trup la fel ca trupul meu,
dar trup începând cu care trupul încetează să se mai numească eu
“ea e un demon”
un demon de fată, o știu și pe asta.
cu șoldul ăla ca din șarpe care ...

când deodată Orișa se înfurie
trăznind din toate încheieturile, mă apucă
de braț și o prelungire a ei mi se petrece în creieri
ca o fulgerare, îmi lovește obrajii
cu palmele ei și palmele strămoșilor
și palma lui Olujimi, îmblânzitorul de șerpi,
și a lui Ayokunle, cel ce se lua la trântă cu leii,
și toate palmele culese prin moarte,
stivuite toate în cer, într-un arhetip de palme
și Orișa zice:
„coboară pe pământ și-o să o vezi iară.
îi dau nume nou și îi zic Nneka“
și eu cad în poala ei și o rog să mă ierte
ploile cad, odată cu mine și
ea e un demon,
un demon de fată,
un demon,
un demon,
o fată.





III Nneka

Și Nneka a chemat-o.
De cum ne-am pus pirostriile
Și femeile i-au împletit părul
Și au gătit-o de nuntă
Și femeile i-au despletit părul
Și au dezbrăcat-o de nuntă
Și ne-am iubit pe pământ tare
Și pe pământ ud și pe pământ cu brazde
Și sub noi stătea sămânță să explodeze
De atâta tulpină strânsă înăuntru.
Și am stat nopți întregi în colibă
Și-am dat afară femeile care,
Fatidice, i se încâlciseră în păr
De-atâta împletit și despletit,
De cum am făcut toate astea
Și încă multe altele pe care nu le mai pomenesc
Din rațiuni de tabu și pudoare,
Am închis-o în colibă
Cu lanț la mâini, la picioare,
Cu brățări de mâini la mâini,
Și de picioare la picioare.

Sau aș putea spune că mai degrabă
Ea m-a închis în afara colibei
Doar că lanțurile mele erau din alt metal
Mai nevăzut și mai apăsător pe carne
Și îmi veneau prea bine ca să fie scoase;
Singura problemă era că șchiopătam uneori
Din cauza lor, cu pas ridicol,
Târându-le pe pământ tare,
Pe pământ ud și pe
Pământ cu brazde,
Cu brățări de mâini la picioare
Și de picioare la mâini.








IV Nneka

Mama Abimbola mergea cu prunca-n brațe; a fost strigată, dar și-a văzut de ale ei
Bătrânul Abejide trecea cu vaca și l-a strigat, dar vaca din funii își vedea de ale ei
Trecu și Olumiji și-l strigă, dar, cum se știe, el e surd și surzenia-și vede de-ale ei
și toți își vedeau de drum
mai puțin drumul care era deja drum în sine și n-avea cum să se vadă,
dar, cel puțin, își vedea și el de ale lui
și toți în cor
își vedeau de drum și ale lor.

Când pe-acolo a trecut o fată pe care o chema Nneka
Și Nneka dinăuntru i-a spus celei dinafară: “Eliberează-mă, Nneka”
Dar Nneka nu știa cine-i înăuntru (aici mă refer la Nneka de afară;
cea dinăuntru știa foarte bine cine-i înăuntru)
și a întrebat “Cine-i înăuntru?”, “Nneka” i s-a spus
“Care Nneka?”, “Cea dinăuntru” și imediat lucrurile au devenit mai clare pentru amândouă,
deși Nneka de afară avea încă de la început o vagă bănuială că cealaltă Nneka se află înăuntru
și nu doar înăuntru, ci foarte înăuntru, în acel înăuntru pentru care nu există văz
sau dacă există, acela nu e în afară și nu crește în arbori.
Așa că, paradoxal, Nneka de afară a intrat înăuntru, dar a rămas tot afară,
a săpat înăuntrul și a turnat afară acolo unde era înăuntru
a pipăit cu degetele de afară până a dat de trupul dinăuntru
care de atâta înăuntru se moleșise și stătea cu brațul sub cap, visător.
Și Nneka de afară a scos-o din lanțuri pe Nneka dinăuntru
Până când nu se putea vorbi decât de două Nneka de afară
Și nicidecum de o Nneka care a fost vreodată înăuntru
Astfel, mai potrivit ar fi să spunem că Nneka de afară
A scos-o pe Nneka de afară, chiar dacă s-ar putea crea confuzii
În jurul lui cine-scoate-pe-cine, dar oricum nu mai conta pentru că în final
Erau Nneka de afară și Nneka de afară,
Nneka din stânga și Nneka din dreapta.
Nneka de lângă Nneka și Nneka din apropierea ei,
Care se uita la Nneka
Și Nneka la Nneka,
De două ori o dată
Alergând.

Mama Abimbola mergea cu prunca-n brațe.







V Malul

Mi-au spus că s-a aruncat aici,
pe linia asta,
cum privești spre mare, drept înainte,
Îi mai văd apăsarea fierbinte a tălpii pe nisip
Și talpa mea pe acea talpă e nepotrivire de tălpi.
până la glezne intru-n apă după ea și-o strig
Prin forma scoicii
Zic „Nneka!” – asta e spirala mare,
Apoi, din ce în ce mai mic,
strig “nneka, nneka, …”
desenând
spre un punct pe care o să-l consider centru,
centru de spirală și sunet încâlcit,
și-o s-agăț umbra acolo să se vadă că am trecut pe-aici,
că am iubit și că păsările pe plajă
răscolesc cu ciocul după raci în nisip.

până la genunchi și eu devin ecou multipicat de stânci
și mă numesc pe rând “nneka”, apoi “eka” și în final
acel “a” care plutește peste ape, embrion indefinit,
și care e de fapt esența numelui de femeie,
completarea lui târzie și acea
fericire a gurii care rostește
vocală la sfârșit,
ca și cum s-ar dezvăța de vorbe.

până la brâu iată, e un lucru impresionant că am ajuns până aici
e jumătate apă, jumătate aer,
o împărțire a trupului:
ia de aici, cer,
ia de aici, mare,
împărțiți ca frații, ca surorile, ca despicarea cerului de mare
și a trupului de trup, de jos și de sus,
marea e mai grea, ea e cea care cedează în jos
și mă încearcă,

până la piept mă trage după ea
are acolo abisuri și unduite liniști de algă
și are vis de pești pântecoși în înotare
cu corp prea greu de-atâta somn
pentru a mai ieși să își usuce materia la soare
și
două fete fugeau pe plajă
ca o imagine una alteia-ntr-o apă,
cu corp strălucitor, râzând și ud, strălucitor,
„să intrăm în apă” a zis prima,
„să intrăm în apă” a zis a doua,
sau poate ordinea replicilor a fost alta.
oricum singura ordine de care mai pot fi sigur este
cea a gleznelor ce au pătruns dintr-odată și forțat în poveste,
anulând tot ce s-a spus înainte
călcând cu pași de tăcere pe cuvinte.
zic „glezne” și când zic aceasta
îmi imaginez două, nu, patru fuioare,
ce se îngustau și se deformau fantastic la lumină, sub lentile, în mare,
apoi din genunchi și-au croit două sfere
cu apecșii reci și ecuator la mistere,
a urmat brâul mișcând marea din șold înviată,
cucerind în bețiile formei golfurile, toate deodată
anexate-ntr-o mare, cu un trup de femeie mai plină, mai mare,
și pieptul gol, profet de furtună, urmând,
și-apoi...

și-apoi gât, decapitare.








VI Orișa mării

eram adânci, plutind
acolo unde nu ne știe
nici soarele, acolo unde toate-s
mai noapte cu fiecare deschidere de ochi,
dar oricum aveam bulboane în orbite
învârtind totul sub gene,
amestecând totul
de frică să nu ne fim întregi.

***

o bulă de aer desprinsă de pe buzele ei
a plutit nesigură ducându-i respirația sus
captivă sub bolți și poate unii, visătorii,
căzuții pe gânduri, adormiții, îi mai aud la mal oftarea.
eu am râs de plămânii ei încă cu aer,
dar ea mi-a pus degetul la gură
“dacă taci, mai fac una”.


***

“dă-mi un solz” i-am spus
atunci, ea și l-a smuls de pe corp,
rece lustruit de treceri subacvatice
trecute, viitoare
și nimeni n-a mai deschis gura
decât ca să-i pară celuilalt pește.
nici nu mi-a spus cum trebuie să-l pun
ca să mi se lipească.
stăteam cu el în mână, parcă-mi dăduse o scrisoare.

***

și ne-am oprit așa
cu scoica ei lipită de urechea mea,
cu scoica-n care aud valuri de mare.
Orișa e marea; dar ea
când ascultă în urechea mea
aude oare valurile de carne,
izbindu-se la fel (ba chiar simetric) de tare
de stânca noastră,
cea pusă la mijloc, între noi,
montată în spațiul dintre suflete
ca să vedem unde se termină celălalt?

***

“trezește-te” mi-a spus la un moment dat și m-a lovit cu coada,
mi-a pleznit obrajii timp de ere întregi,
cam cât îi trebuie unei ființe să treacă de la sângele rece la cel cald,
roșeața, rușinea de-a mai fi s-a ridicat deasupra mării
ca uleiul, ca florile roșii în mâluri stătute
și ea m-a plesnit cu insistență și deja nu mai puteam vorbi de un sport subacvatic,
de flux și reflux, ci de o violență-n toată regula.
“caută piatra” mi-a spus, “caută piatra”, “caută piatra” mi-a spus,
m-a implorat, mi-a spus și în acel moment
mâna mea a ieșit din valuri și am strigat, iar algele mi s-au uscat pe vine.







VII Căutarea unei pietre

planul meu e simplu: eu caut o piatră
și-am să o găsesc mai repede decât o să aibă Dânsa timp să moară în lipsa mea,
o să fiu om pieptiș prin vegetații,
am să îmi refuz verticalitatea,
șarpe prin ierbi, adulmec urma ei, o simt, îi știu bine locul
prin revelație și vis
și în sfârșit
te-am luat în mâini, o, tu, inimă a pământului,
piatră ce ascunzi sol umed dedesubt,
ies aburi sub tine, aburi de-nceput,
dar, vai, îmi curgi prin mână și te duci
cu tot cu destinul scrijelit în palmă,
netrupească ca un râu și eu abia te țin în site
te duci lichid și crești la capăt intuit, te
faci un nor să te înalți deasupra mea,
arunc săgeți în ugeru-ți, dorința
de a te coborî să-mi fii în palmă,
cum te-am ținut întâia oar`, irațional mă
duce pe câmpii, unde cazi ca pasăre ucisă
ah, în sfârșit te-am prins și-am reușit să...
dar nu, îți crești cu lan de cereale mitul,
o, hai mai repede, căci Ea probabil că a luat deja cuțitul,
vin repede și inventez agricultura
mai, repede, zic, vai, Ea-și cată-n soluri sepultura,
adun și strâng spice cu spice
civilizez popoare,
creez povești cu Euridice,
fac artă,
din grabă Julieta se naște gata moartă,
trec prin ere, văd bronzul, fierul,
uraniul, cloratul de potasiu,
fac filozofie, definesc misterul
și, în sfârșit, sunt aproape gata,
dar ce natură! dezinhibata
își trimite turmele de-antilope peste mine
te pasc și te rup din recolte, piatră închisă în tulpine,
foarte bine, zic atunci, o să vânez antilope
organizat, safari cu puști și mașini din Europe.







VIII Febra

te-ai răsucit toată noaptea,
purtai febra tatuaj
sub pături
și mă temeam să nu arzi și să se danseze-n jurul tău
bărbații să te înconjoare, spirală spre tine
ca spre o gură sorbind,
deliram amândoi:

„unde sunt?”
“se văd paiele deasupra”
“dar n-am murit încă”
„... paiele deasupra”
„pot să mișc o mână, vezi?”
„încrucișeaz-o peste mine”
“dar cealaltă?”
“o pun eu”
“de unde?”
“am eu o mână, am
păstrat-o anume pentru asta
să am ce-ncrucișa pe piept”
“stinge fumul, te rog”
“lasă-l să iasă, prin tavan”
“de ce ești plin de sânge?”
“am ucis antilope”
“mi-au crescut coarne, știai?”
“am ucis antilope”
“arcuite”
“antilope”
„mă doare umărul”
„treceau seara, ca forme decupate”
„am cărat toată ziua apă”
„din cer”
“încărcată cu strămoși în imagini”
„erau frumoase, m-am dus după ele”
“erau tăcuți, m-am dus după ei”
“am culcat urechea-n iarbă și am așteptat”
„apa mi se urca până la șolduri, îmi era umbra sânilor”
“li se citea prin lut transhumanța mersului”
“masculină”
“feminin”
“era ca o transformare”
“o vânătoare”
“părul zvâcnise de lemn, se bifurca în cap, rădăcinile dureau până la mine”
“ne adunam mai mulți cu săgeți, cu sulițe”
„unghie tare, copită crescută din urmă de copită pe nisip”
“am văzut-o de la mal, nufăr de carne”
“vis sălbăticit în piele și le simțeam respirația”
“o respiram și am aruncat cu săgeți în ea”
“au aruncat cu săgeți în mine”
“cu fier”
“cu fier, cu epoca fierului
am ieșit din apă, trântind vedeniile în copite”
“am cules cioburi în urmă și am fugit
recompunând-o,
după ea prin savane”
“prin linii”
“prin iarbă”
„culcam seva în picioare”
“după ea, vâslind în sângele lăsat în urmă cu mâini”
“cu copaci în mâini”
“cu omenirea evoluată”
“am căzut în genunchi, în cei patru”
„pătrat de-ngenuncheri, ca un templu”
“în care stăteam circumscrisă”
“îndată moartă”
“trasată în nisip cu bățul”
“ca un desen în nisip”
“ce mă sugrumă”
“o cuprinde”
“mă abține”
“o rezumă”
“lăsați-mă aici, unde se vede asfințit”
“prima lovitură, a doua”
“să cad, le-am zis, pe vegetal, să-mi fie iarba arc de iarbă arcuit”
“a treia, a noua”
“mi-au crescut coarne, știai?”
“am ucis antilope”










IX Dansul focului

trupuri vopsite, vopsite,
transfigurate, mă prinde un spirit de ceafă
și-mi zice să mă mut cu umbra mai încolo
cum o pasăre se mută din sud în sud
să ajungă aproape de căldura cuibului,
mă ciocnesc cu toți: mai încolo, mai încolo,
protestez: în ritmul ăsta o să ies din dans
și nu așa am stabilit la începutul ritualului
când am inhalat aburi de ceapă
și ne-am jurat să ne ținem de umeri, din spate,
ca și cum ne-am da din aripi.

au obosit acum și se odihnesc sub arbori,
îndată o să reînceapă, de-a dura în jurul focului
o să tropăie pământul de n-o să-mi mai simt praful
sub greutatea lor, de-abia o să-l mai mișc vânturat pe ruine,
sunt paie pe jos, cineva a locuit sub acele pături,
chiar acum se ridică, buimac, se freacă la ochi,
pășește cu piciorul meu, n-am dormit bine pesemne,
și ce-i cu zarva asta afară? văd lumina întâi,
flacăra ce din flacără se rupe, își întinde oasele amorțite de somn,
și ca o flacără rătăcită, pierdută și recuperată, pășește înapoi, și eu, cu ea, pășesc, în flacără.








X Orișa focului

Vina mea tace în cenușă în fața ei, buza mea carbonizată îi sărută glezna.
Orișa focului trece prin lume, are văpăi pe brațe și febre sub unghii
Ea judecă și spintecă și stă lipită de om măcinând dinăuntru
Și trupul meu se transformă atunci în sală de judecată
În care organele se acuză unele pe altele
Ficatul pe fiere, fierea pe inimă
Și tot așa până la organul sufletului
Care arată ca o unghie încarnată.

Îndură-te, orișă, îi zic. încă o dată.
Ea nu vrea. Ea nu mai joacă. Ea își adună focurile de pe câmpuri
Și focurile din respirații și le bagă într-o nucă.
I s-a urât cu omenirea asta și la drept vorbind
Are lucruri mai însemnate de măcinat. Ar măcina în stele, spre exemplu.
Îndură-te, orișă, îi zic și o apuc de haina lungă
care se lasă peste ea ca o coadă
de cometă. Ea nu răspunde. Ea trece mai departe, dezbrăcată,
cu lava nudă și nu lasă mai mult decât urma unui incendiu. Ea pleacă,
doar eu rămân aici, cu-n fel de nemurire, cu-n fel de ruine
pierdute în junglă,
iar ea departe, la un capăt de cer, nu se mai uită
degeaba-i fac cu mâna.
abia tîrziu, spre seară, cu chip întors îmi spuse:
“încă o dată zici? fie, înc-o dat`”
și dispăruse.








XI Epilog

există în centru un cinema, poate mergem acolo azi
rulează filme vechi, dar măcar e ieftin
și uite că soarele deja curge într-o parte
s-a încleiat de-a binelea în niște crengi și cred
că n-o să mă mai întorc niciodată acasă,
prea e frumos în seara asta
aș vrea să mai dureze cam așa, vreo două-trei veacuri
cât să ne plictisim și noi de atmosferă.

uite-o pe Madam Abimbola, se plimbă cu landoul,
săraca, nu are copil, e o păpușă de cârpe,
a devenit foarte senilă Madam Abimbola.
nu, nu știu cum o cheamă pe păpușă.

trec mașini pe stradă șiruri infinite
de metal, topite în lumină
autobuzul e plin, nu cred că avem vreo șansă,
vom merge pe jos deși mă cam deranjează pantofii,
poate trecem și pe la domnul Abejide,
și-a deschis o măcelărie, știai?

m-am oprit să-ți privesc părul tău creț,
singura mea realitate, părul tău
colorat în albastru și roșu și verde de o pancartă publicitară electronică
la cereale integrale.
suntem în fața supermarketului
te țin de mână, te țin și
n-o să ne dăm drumul
chiar de s-o rupe lumea la mijloc între noi și îmi zici:
“știi, e o voluptate a morții, a tăcerii, știi?”