stâlpii de electricitate n-au avut niciodată
inocența vesperală a unei umbreluțe de damă
inundată de apă.
și totuși, îmi sunt așa simpatici:
ar sta acolo-nfipți în scoarță,
fără măcar
să aibă habar cine i-a înfipt sau
măcar de ce.
ei nu zâmbesc aproape deloc
în zilele de toamnă,
numai dacă mă dezbrac de-o haină,
oricât de subțire e ea
și le-o îngrop în ceaiul negru
de la rădăcină.
ei nici nu zboară, nici nu beau eterna cafea,
sunt atât de lipsiți de viață,
încât sufletul lor s-ar putea intitula simplu:
„John Doe”,
fără ca nimeni să nu sesizeze
absolut nimic.
lor nu le pasă câtuși de puțin
că sunt goi-pușcă
și că asta ar putea omorî pe cineva
într-o zi.
ei se-ngrijesc doar de goliciunea
tâmplelor electrice,
care seamănă noaptea
cu sticla de ceas,
virgină.