a sosit anotimpul vorbelor puține care îngrașă pământul din jurul sprâncenelor
soarele se taie ca maioneza în bolul ceresc
și rănile se curăță cu păsări înmuiate în sosul amiezii
sângele vizitiu indecent își plimbă oasele de hârtie
printre gunoaiele de pe cadranul ceasului ațipirii de voie
mă fură gândul și strig liniștit
de o apă comună pe unde trec sălciile răcorind solul zilei

mă depărtez în punctul negru care oprește cerul între etaje
și murmur în pâlnia conștiinței numele rupt la colțuri
un câine latră secunda care a zbughit-o pe lângă

cu tunica albă a expresiei des amăgite pe umăr
presimt o bătaie de inimă
grănicer al propriului suflet
protejez identitatea aceasta zburlită de pe meninge
care umblă cu ochii desculți prin iarba scurtă a vederii