M-aștern peste tine ca frunza pribeagă
Și lașă, cu zimții mâncați de rugină,
Pe câmpuri, lovită în piept fără vină
De toamna ce curge din nouri, întreagă.

Ascunde-mi în locul uitat de lumină
Făptura de zgură și umbra beteagă,
Căci vântul alergă prin cer ca să-mi tragă
Amiază în suflet ca pe o cortină.

Ce joc fără noimă! Ne doare sărutul;
Sub pașii ei repezi foșnim a durere
Și-apoi dintr-o dată culoarea de fiere
Din rănile arse acoperă lutul.

E toamnă! Ascultă în zare o goarnă
Cum sună a moarte. Ascultă! E iarnă.