Alt răsărit iubirii vrei.

Oribil timp al despărțirii.
Cu glasul spart al verii de cristal.

Pot să-mi desfac carnea de Miri?
Să mă ia furtuna-n larg ?!

Marea o să-ntoarcă sărutările.
Îi dăm în vis trup.

Înspre clipa răsăritului tu arzi.
Deși mă-ndepărtez de tine.

Te îmbăiezi până dincolo.
Prin beznă mut dispar.
Gonesc pe cei nepoftiți.
Ca să luminezi.

Cu o solară geană râzi.
Roșie ca pielea strânsă-n dinți.
Chemarea zilei joacă feste.
Tot sângele-mi îngheață.

Ba te pierd în sus,
ba mă regăsești la mal.
Tot un catarg.
Îmi ești și velă.
Pânză și punte.
Cer și iad peste mine înălțat.

Zburând peste iluzorice stări de agregare,
te-am dezarmat. Gustând, iubind.
Acum sunt gonit de uitarea ta.
Te speli.

Nebuni, ne creasem mai frumoși.
Datoram fericirea unui timp nocturn.
Încât n-aș mai fi închis, precum cerul, un ochi...
Să te tot pup.

Uneori chiar nu-ți mai dăruiesc semne
cu invizibilul prin nori halo
nopțile.

Uneori soarele rece mă vrea
plecat fără un bun rămas
din fața ta.

Spune-mi într-un fel... nu mă minți!
Îți sunt prezent departe?
Îți sunt aproape, depărtat?
Mai rabd?

Te zbate-n hule ziua de dorințe.
Cu forță știi să îi reziști.
Iertarea mea, de la crepuscul
chiar nu te mai provoacă?!

Eu te las să pleci oricând.
Umblă pe tărâmuri două.
Ai ca refugiu insule, peninsule.
Debarci pe continente.
Eu n-am decât oglinda ta de ape.
Cu săruturile pe ea.

Inima de nor mi-alungă setea.
Clătinarea ta – foamea...

Te-am dezmierdat de Anul Nou.
C-un dans așa de aprig ne-am gustat.
Din Paralia Caterini până-n Salonic și Olimp.

Poruncește feței mele de vânt.
Plânsul să uite de pofte și mânii.
Iar când uiți definitiv ce-a fost iubire
îți voi prinde în plete săruturi apăsat.