Geme pădurea cuprinsă de chinul durerii,
Geme pădurea, simte că-i vremea pieirii.
Plânge-n șiroaie cu râuri prin ramuri,
Plânge și-și picură frunze pe lacrimi.

Tristețea-și ascunde în triluri de păsări,
Oftatu-i se pierde prin freamăt de codri.
Vântul foșnește ușor iubirea din frunze,
Suspinând o magie de imnuri și mise.

Simte pădurea tristețea, simte și tace,
Intuind cum propria ei sevă se pierde,
Simte omul care pătrunde c-o bardă,
Simte cangrena ce-o curmă de grabă.

Piere agonic pădurea, lăsându-și în urmă,
Groparii-n armuri de arginți și topoare,
Vlăstari despuiați de istorii, tradiții și frunze,
Alăute strunind doine de dor, și de foaie verde.


12 februarie 2006