Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,
din mine, mănușa ta oloagă,
și lasă-mi fierăria nervilor de boală
zălog ființei să îmi fie neîntreagă

Prea mișc cum mișcă degetul tău lung
mai arătând un adevăr,
din ce în ce mai rupt ajung,
mai capră și mai măr.

Ci trage-ți lungă mâna ta,
și las-o
înfrigurată-n verdele nisip
și las-o răcită-n vidul negru
și las-o
până la Canopus
și lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă,
cât timp am umbră
să-ncălzesc o piatră sau
o vale ne-nverzită, sumbră
să-nconjur cu trupul meu
mâna prezentului mereu.

Ieși din mine, doamne,
nu-mi lua capul sângelui, -
inima -
las-o oarbă, fără ochi, fără vedere
cu un romb într-însa de tăcere.



20 februarie, seara.