Din colț de lume înecată în vise sparte,
Apare, când nu te aștepți, ca într-o carte,
Chip trist și chinuit, de om cu mâna-ntinsă,
Cerându-ți ajutor în neputința pretinsă.
Te-ntrebi de ce îți cere tocmai ție ajutor,
Și-ai vrea să-i spui, dar îl privești în ochi acuzator,
Gândind că nu-i modul corect de-ați rezolva nevoi,
Așa, am fi, noi toți, la semafor, ca un convoi,
Cu mâini întinse, pe obraji, cu lacrimi prelinse,
Iar, Dumnezeu, din milă, ne-ar oferi noi șanse.
E, oare, bine să gândim așa? Cum, altcumva?
Suntem noi demni, de-a judeca? Suntem sfinți, cumva?
Nu-i bine să gândim așa. Ci , s-ajutăm de vrem,
Cu milă, omenie, sau ban, dacă avem.
Când, chipul omului cu mâna-ntinsă, apare,
Miluim pe Fiul Lui, cu altă-nfățișare.
Nu-i de rușine să faci și tu un strop de bine,
Chiar, dacă, cine-l cere, e-acolo azi și mâine.
Să fim cu inima deschisă la faptă bună
Și-așa vom cunoaște, fericirea- împreună.