Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipește dimineața și rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul ușor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
și totuși trăiește fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică și oarecum răgușită: o voce
de bărbat obosit. Și nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i privești fix gura, închide ochii pe jumătate
în așteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuință.
Mulți bărbați îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neașteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o știe cum geme, umilită de dragoste,
plătește zi de zi, neștiind despre ea
pentru cine trăiește ziua de azi.

Zâmbește singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.

[octombrie 1935]
din volumul "Lavorare stanca" ("Munca obosește")

Cesare Pavese - Poezii
Edit. Humanitas 2008