mă odihnesc pe propriu-mi umăr ca un vultur regal, dominând înălțimile, aș cerne apa prin sită,
poate că e nevoie să pleci puțin departe, să te privești prin lentilă ca pe un plop
ca pe o pară
icnind,
să desprinzi fâșii din bambusul ce îți configurează pielea gâtului
și așa, cu laringele descoperit, să lași roua dintr-o altă piele, din trestie de zahăr să picure a ploaie. doar văgăunile stropite cu leșie suspină după albastru.
culorile cele mai vii au rezonanță de marmură
striațiile țipătului prind contur de hologramă

aparțin unei specii de pești care zboară. Ca să fiu om, ar trebui să țes curcubeie

uneori, știu că mă iubești pentru frunze
florile sunt prea puternice, au un miros voluptos, de pantof roșu, vin cu cadență nocturnă, hulub artezian.

E lună plină în plină zi
frunzele sunt un fel de amforă cu solzi
de aripă
frunzele mele sunt un fel de covată în care coci pâinea unor melci sidefii.

sunt un cactus cu țepi din coarne de melc

modelez copaci din zahăr cubic
încet să nu le distrug pastelația și nici să le provoc hemoragii nazale.
există toamne fără rod ...orbirea e un fel de castrare a culorii primare.
ce poate fi mai crud decât să confunzi un fluture cu o ramură de salcâm și să te mai întrebi:
mă iubești? M-ai iubi?
E ca și cum infinitului i-ai asocia mulțimea vidă
mulțimea hâdă mulțimea vidă mulțimea hâdă

undeva, tot se va gasi cineva să mai aibă puterea să râdă și,
mai ales, să hrănească vecinului câinele

poți să-mi definești culoarea durerii? Negrul nu e întotdeauna un capăt de drum
mâna mea crispându-se are o capă violetă

o să mă iubești
chiar și-atunci când din idealurile mele o să rămână doar cenușa?