O casă mândră, tristă, sumbră,
Străină la o margine de sat,
Își plânge suferința-n umbră,
Printr-un adânc și dureros oftat.

Padurea care-i e vecina
Cu mare jale o privește blând,
Iar frunzele căzând suspina
Și se aștern tăcute la pământ.

Tăticule, trecuta-ți viața
Și chipu-ți a rămas sculptat în timp;
În suflet dăinuie povața
De-a respecta adânc pamântul sfânt.

De a iubi țărâna gliei
Și casa care ne-a veghiat de mici,
Duiosul tril de ciocârlie,
Neobosita muncă la furnici.

De a iubi profund poporul
În sânul căru-i am născut de ani
Și să nu fim ca trădătorul,
Care-i orbit mereu de gologani.

Sa nu uităm de omenie,
De bunul simț, de adevăr, de rost,
Că vom muri pentru vecie
Și vom rămâne cu un nume prost.

Să nu uităm de obiceiul
Ce secole a fost păstrat de neam,
Că astfel ne pierdem temeiul
Și vom rămâne un popor orfan.

Să ne iubim copii, bunii,
Strămoșii, parinții și meleagul
Și sa nu fim barbari ca unii,
Să ne aștepte-n mii de lacrimi pragul.

Doar doi părinți avem de sânge,
Pe care însă Dumnezei ni-i ia
Și sufletul atunci se frânge,
Și jalea este foarte-foarte grea.

De-aceea ne zicea-i, Tu, Tată,
Să știm la vreme a iubi ce-avem
Ca să nu regretăm vreodată
Și să rămânem în amar blestem.

Că viața trece în neștire,
Că timpul ni-i de mii de ani dușman,
Că totul trece cu mâhnire,
Cu munca și cu zâmbet an de an.

Tăticule, iubite Tată,
Mă-ntreb, de ce-ai ales al morții drum
Și ai lăsat a vieții toată
Deșertăciune prefăcută-n scrum?

Pe mama care-ți duce dorul
Și care plânge-amarnic lângă prag;
Și ți-a rămas mândrul feciorul
Care-ți era atât-atât de drag.

Și nu ai fost Tu socru mere,
Căci tinerel Tu, Tată, l-ai lăsat
Și a rămas atâta jale,
Și lacrimi grele, și amar oftat.

Iar fiicele, speranța voastră,
Cândva priveau la viața, da, zâmbind,
Acuma stau lânga fereastră
Și te așteaptă în zadar plângând.

Iar nepoțeii nu-nțeleg ușor,
Că drumul lui Bunicul s-a sfârșit,
Că oamenii cu toții mor,
Că asta ni-e de sus la toți sortit.

Că viața este fum și-i scurtă,
Că trebuie trăită cu un rost,
Că dacă trece ca la hurtă
Te pomenești că parcă nici n-ai fost.